Tabloul votiv (al ctitorilor)

Tabloul votiv pictat pe peretele sudic, în care apar ctitorii bisericii, aduce în faţa privitorului o epocă îndepărtată, despre care documentele cancelariei maghiare ne dau puţine informaţii. Traducerea pisaniei mai lasă încă neclarităţi deoarece o parte a fost acoperită de un stâlp de susţinere a bolţii construite în sec. XIX. Totuşi, în urma descifrării ei parţiale şi în urma studierii unor documente din 1868 care vorbesc despre această pisanie, s-a ajuns la concluzia că a fost ctitorită de fraţii Vratislav, Matia şi Miclăuş aceştia fiind fiii lui Vladislav, care stăpânea la acea dată satele Mesteacănul de Jos şi de Sus, Ribiţa şi „Tertfalva” (Ţebea?). Iată ce ne spune pisania despre începuturile monumentului: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea … jupânului Vladislav şi cu jupâneasa Stana şi cu fiul … şi cu fratele său, jupânul Miclăuşu şi cu jupâniţa Sora, împăratului ceresc, s-a zidit şi s-a zugrăvit mănăstirea Sfântului Nicolae … a lui şi a neamului său până în veci, în ziua straşnicei judecăţi a lui Hristos. În zilele lui Jicmund … ca să fie uric fiilor lui … isprăvit în sâmbăta a şasea a postului … Stana … să isprăvească … iar ei cu binecuvântarea Sfântului Duh au isprăvit … Popa Dragoşin, în anul 6925 (1417) în luna lui iulie 15, s-a isprăvit şi s-a zugrăvit cu mâna …
Documentele spun că de la 1404 Vladislav este sancţionat cu pierderea moşiilor de către regele Sigismund pentru „nota infidelitas”, dar în acelaşi an fiii săi primesc înapoi moşiile iar ca mulţumire adusă lui Dumnezeu ridică Biserica pe care o închină Sfântului Nicolae, după cum se poate vedea în tabloul votiv. Un document emis la Oradea în urma unei documentări făcute în satul Ribiţa, în anul 1527, spune că din cei trei fii ai lui Vladislav se dezvoltă familiile: Ribiczey din Matia, Nemeş din Vratislav şi Bradi din Miclăuş. În pisanie mai apar şi numele a două soţii: Sora şi Stana. În partea rămasă din tabloul votiv sunt pictaţi doi dintre ctitori, Vratislav şi Miclăuş, care închină biserica Sfântului Nicolae, iar acesta o primeşte binecuvântându-i. sub desenul bisericii apare cu mâinile întinse fiica lui Vratislav.
Deosebit de interesant dar şi important din punct de vedere documentar este modul în care sunt îmbrăcaţi cei doi ctitori şi jupâniţa Ana. Astfel, cei doi ctitori poartă dulame lungi şi largi, ce formează cute bogate, iar peste mijloc sunt încinşi cu brâuri late. Cămăşile pe care le poartă par a fi tradiţionale româneşti. Amândoi sunt cu capetele goale, poartă plete lungi, bărbi nu prea mari, iar mustăţile sunt răsfrânte în jos. Jupâniţa Ana poartă şi ea un costum românesc specific zonei. Cămaşa este cu mâneci largi, decorată cu înflorituri specifice iilor româneşti, iar altiţele sunt late. Pe cap poartă o maramă răsfrântă în spate.
Privind portretul ctitorilor de la Ribiţa, putem constata că ei poartă costumul vechi al boierilor români. Cămaşa românească a jupâniţei Ana dovedeşte că la începutul sec. XV, în familiile cnejilor români se mai păstrau încă tradiţiile şi portul românesc.

Silviu Dragomir, Vechile biserici din Zărand şi ctitorii lor, în ACMIT, 1930-1931, Cluj, 1931, p. 254.