ŢARA ZARANDULUI

Vechimea judeţului Zarand (a comitatului, cum i se spunea) "se pierde in negura istoriei".
Date mai precise despre existenţa acestui ţinut se înregistrează începând din secolele XIV-XV, când avea o întindere foarte mare: "de la stanca Vulcanului în hotarul Abrudului, iar spre apus până în judeţul Bechiş (Beches), astăzi în Ungaria, cuprinzând oraşele Csaba şi Gyula, de-a lungul văilor Crişului Alb şi Negru, iar spre sud-vest până la cetatea Şiria şi chiar pană în Banat la Lugoj despre care aminteşte în 1444 ca avea şapte districte romaneşti.
Informaţiile despre ţinutul Zarandului devin mai consistente în secolul al XVI-lea, din epoca ocupaţiei turceşti, care a durat, cu întrerupere, timp de 150 de ani, începând de la 1526, când turcii, în urma biruinţei de la Mohaci, au ocupat Ungaria şi când judeţul Zarand era compus numai din patru districte: Zarand (de la comuna cu acelaşi nume), Ineu, Hălmagiu, Brad, cu capitala Ia Ineu (Ienopole).
Fiind un ţinut de graniţă şi, din aceasta cauză mereu disputat, în 1741, judeţul Zarand a fost împărţit între Ungaria şi Principatul Transilvan, partea superioară, de la B1ăjeni-Dupăpiatră pană la Guravăii, cu plasele Hălmagiu şi Brad, păstrând aceeaşi denumire de Zarand, care se va menţine apoi în continuare, va fi anexată Principatului Transilvan, iar teritoriile dinspre apus, cu plasele Zarand, Şiria, Ineu, pană la Gurahonţ (inclusiv) rămânând Ungariei. În urma acestor delimitări teritoriale, capitala judeţului se stabileşte la Baia de Criş, localitate în centrul ţinutului.
În 1784, anul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, judeţul Zarand a fost desfiinţat şi anexat judeţului Hunedoara, fiind apoi reînfiinţat în 1790. În anii următori, printr-o nouă arondare, a fost iarăşi desfiinţat şi anexat prefecturii de la Orăştie, fiind refăcut în prima jumătate a veacului trecut.
Toate aceste modificări administrativ-teritoriale vorbesc de la sine despre condiţiile vitrege ale românilor din aceasta pane de ţară. Dar istoria îşi va pune mereu pecetea asupra ţinutului şi locuitorilor săi.
Populaţia judeţului era compusă aproape numai din romani (96%). Cu excepţia localităţilor Baia de Criş, Ţebea şi Caraci, toate celelalte erau comune iobagiale şi constituiau proprietatea unor nobili: contele Betlen, Crisciory, Toldalaggi, Brady, Ribiczey, Covaci, fraţii Hallaky, Cozma şi alţii.
Asuprirea şi abuzurile nobililor întreceau orice limite "În timpul când nobilul îşi petrece viaţa în dolce farniente, ţăranul suportă toate greutăţile ţării, plăteşte singur contribuţie, face poduri, drumuri şi tot el plăteşte vama pe ele. Plăteşte popa, pe dascăl, pe judecător, pe notar şi tot ce i se cere". Aşa se explică atâtea revolte ţărăneşti pe aceste pământuri poate cele mai frământate din tot cuprinsul ţării, culminând cu revoluţiile de la 1784 şi 1848, conduse de Horea, Crişan şi Avram Iancu.
Ca urmare a Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Curtea de la Viena îi restabileşte autoritatea pe întreg teritoriul imperiului, inaugurând pentru o perioadă de zece ani "epoca absolutismului", care, pe baza principiului "egalei îndreptăţirii" a tuturor popoarelor, acordă o oarecare autonomie şi ţinuturilor româneşti din Transilvania.
În această perioadă de "liberalism", şi populaţia românească dobândeşte dreptul să-şi aleagă funcţionari romani şi să-şi decreteze limba română ca limbă oficială a judeţelor. În aceste condiţii, au fost numiţi şi câţiva prefecţi români: Emanuel Gojdu la Lugoj, Ioan Bran de Lemeny la Fagăraş, Sigismund Pop în districtul Chioarului, Ioan Pipoş în Zarand, care, în această calitate, intra de drept, ca membru, în Casa Magnaţilor (Senat) a Parlamentului ungar.
Noul prefect al judeţului, Ioan Pipoş, cu strălucite studii juridice la Universitatea din Cluj, apoi de montanistică (inginerie minieră) la Academia din Chemnitz, a participat la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii din Blaj din 3/15 mai 1848, fiind ales membru în "Comitetul permanent" pentru organizarea luptei de afirmare şi dezrobire a românilor. După înfrângerea revoluţiei, se refugiază pentru scurt timp în Ţara Românească, apoi se reîntoarce în Transilvania, după instituirea absolutismului, având mai multe funcţii: comisar adjunct la Deva, apoi, în aceeaşi funcţie la Făgăraş, secretar de consilier la Tribunalul din Sfântu Gheorghe şi în 1854 pretor la Ciucul secuiesc, peste tot afirmându-se ca un spirit justiţiar şi curajos, ceea ce l-a făcut iubit de populaţia secuiască.
Numirea lui Ion Pipoş în calitatea de prefect (comite-suprem) a fost peste tot primită cu simpatie. La Brasov, a fost salutat şi felicitat de George Bariţiu. Călduroase primiri i s-au făcut la Sibiu, Orăştie, Deva, Băiţa. În ziua de 19 martie 1861, noul prefect păşeşte pe teritoriul judeţului Zarand şi este întâmpinat cu alai la graniţă.
Cu o bogată experienţă în viaţa politică şi administrativă, problema esenţială care l-a preocupat în cel mai înalt grad a fost selectarea şi recomandarea către reprezentanţa judeţeană (congregaţia comitatensă) pentru alegerea în administraţia românească nou înfiinţată a unor personalităţi de prestigiu, care să-1 sprijine în aplicarea noii constituţii referitoare la noua ordine administrativă: dr. Iosif Hodoş, prefect I (vicecomite), Amos Frâncu, prefect II, Sigismund Borlea, deputat în Parlamentul de la Budapesta, Al. Şterca Şuluţiu, Gheorghe Solomon, Antonio Culeanu etc. În spiritul toleranţei româneşti, au fost propuşi şi li s-au acordat funcţii şi personalităţilor de origine maghiară, dar unii n-au acceptat slujbele, refuzând să colaboreze cu românii.
Printr-o fericită coincidenţă, s-au întalnit atunci în gând şi faptă cu conducătorii judeţului şi reprezentanţi ai clerului: protopopii ortodocşi din Brad şi Hălmagiu, Iosif Başa şi Petru Moldovan, îndrumaţi cu părintească afecţiune de Andrei Şaguna, mitropolitul Ardealului.
În adunarea reprezentanţei judeţului, cu toată împotrivirea conducătorilor populaţiei maghiare: Toldalgyi, Ribiczei, Kireny etc., prefectul anunţă hotărârea adoptată: "Limba română se declară limba oficioasă a comitatului pe baza votului majorităţii, dar se va respecta şi limba maghiară".
Dar condiţiile favorizante ale administraţiei romaneşti din Zarand sunt de scurtă durată, căci în 1868 Ioan Pipoş a fost înlocuit din funcţia de prefect, urmându-şi alte rosturi, fiind numit în funcţie, ca trimis special al guvernului de la Budapesta, Alexandru Haller, cu misiunea de a schimba înfăţişarea românească a judeţului. Din acest moment, toate documentele care emanau de la prefect se vor publica numai în limba maghiară. Numai la protestele energice ale lui Iosif Hodoş, Sigismund Borlea, Ioan Vlasa, Teodor Papp şi alţii s-a admis ca acestea să se facă şi în limba română. Prin legea de arondare administrativă din 1876, articolul 33, judeţul Zarand este definitiv desfiinţat, plasa Brad fiind alipită judeţului Hunedoara, iar plasa Hălmagiu judeţului Arad. "Mica Românie", cum era numit Zarandul în Parlamentul de la Budapesta, trebuia să dispară din harta administrativ­teritorială şi politică a Transilvaniei.
Dar lupta continuă. Bradul, aşezat la încrucişarea şoselelor Abrud, Deva şi Arad, vestit târg al moţilor crişeni şi arieşeni, va deveni centrul economic şi cultural al Zarandului, după mutarea aici a Protopopiatului Ortodox (în urma unor disensiuni între preoţii greco - catolici şi ortodocşi) şi după înfiinţarea gimnaziului, Baia de Criş rămânând, pane la desfiinţarea judeţului, centrul administrativ şi judecătoresc.
Prin truda şi entuziasmul demn de toată admiraţia, prin spiritul de sacrificiu al locuitorilor acestor meleaguri, aici, la Brad, se vor pune bazele celui de al V-lea liceu românesc din Transilvania. Ceea ce îl diferenţiază şi îi asigură o identitate unică în rândul celorlalte instituţii şcolare similare îl constituie faptul că s-a născut în una din cele mai sărace regiuni, fără nici un sprijin din partea statului, printr-o impresionantă solidaritate a conducătorilor laici şi ai clerului, cu contribuţia materială decisivă a foştilor iobagi de pe domeniile nobiliare.
Celelalte patru licee româneşti s-au născut în alte împrejurări, având alte particularităţi. Cel de la Blaj, înfiinţat în 1754 de episcopul Petru Pavel Aron, este de religie greco-catolică, ca şi cel de la Beiuş, înfiinţat în 1828, prin stăruinţa episcopului Samuil Vulcan, ambele cu limba de predare latină. Liceul de la Braşov, creat într-o regiune mai bogată, în 1850, a beneficial de sprijinul substanţial al negustorilor şi al mitropolitului Andrei Şaguna. Cel de la Năsăud, înfiinţat în 1863, s-a născut din fondurile regimentului grăniceresc.
Cu atât mai mare este meritul celor care au creat aici, în "Ţara de piatră", o şcoală "mai înaltă", un gimnaziu cu 4 clase, completat mai târziu la 8 clase.
Mărturiile despre situaţia învăţământului până la înfiinţarea gimnaziului sunt sărace. Se ştie că pe la mijlocul secolului al XIX-lea pentru populaţia românească din Zarand era o singură şcoală în Brad, în timp ce pentru unguri erau cinci şcoli la Crişcior, Brad, Baia de Criş, Ribiţa, şi Baiţa, deşi Zarandul era o regiune cu populaţie predominant românească. Se presupune că o asemenea şcoală românească mai fiinţa în Hălmagiu.
În anul 1858, comunităţile zărăndene s-au angajat să înfiinţeze 15 şcoli în Zarand. În trei ani, până la 1861, au fost înfiinţate numai 5 şcoli la: Brad, Tebea, Valea Brad, Junc (Dumbrava) şi Rişculiţa.
Urma să se înfiinţeze şcoli în: Blăjeni, Dupăpiatră, Buceş, Bulzeşti, Tomnatec, Luncoiul de Jos, Crişcior, Bucureşci, Ribiţa şi Birtin. Datele de care dispunem nu ne informează despre şcolile din Plasa Hălmagiu. În anii următori, funcţionau 36 astfel de "şcoli poporale" în Protopopiatul (Tractul), Zarand, unde, ca şi în alte părţi ale Transilvaniei, protopopul era şi inspector şcolar, având misiunea specială de a veghea la înfiinţarea de şcoli în parohii şi la buna lor funcţionare, raportând "oblu" la episcop.

Articol preluat din prof. Dr. Nestor Lupei, Prof. Romulus Neag, Prof. Circo Stelian, Prof. Gavrilă Paşcu, "Monografia Colegiului Naţional "Avram Iancu" Brad", Ediţie revăzută şi completată 1869-2009, Brad 2009.