Biserica din Ribiţa se înscrie între cele mai valoroase monumente istorice din Transilvania, a cărei întemeiere poate fi apreciată în perioada anilor 1405-1414. Situată în nordul Hunedoarei, biserica este mărturie despre existenţa românilor ortodocşi pe aceste meleaguri într-o epocă despre care avem puţine informaţii. Din sec. XIII avem date despre românii hunedoreni care apar în ,,zarea istoriei” cu micile lor organizaţii de tip ,,statal” conduse de cneji (voievozi).
Din rândurile românilor hunedoreni s-a ridicat Iancu de Hunedoara,apărătorul Europei în faţa ameninţării turceşti,care şi-a recrutat o parte din ostaşii săi din aceste ţinuturi.
Către sfârşitul perioadei feudale, tot aici aflăm amintirile cele mai vii ale trecutului zbuciumat al poporului român. De aici s-a pornit cunoscuta răscoală condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, ultimul fiind originar din satul vecin Vaca (azi Crişan). Tot pe aceste meleaguri, în anii 1848-1849 s-au dus o parte din eroicele lupte sub conducerea lui Avram Iancu, care este înmormântat la Ţebea, lângă gorunul lui Horea, alături de prefecţii săi Ioan Buteanu şi preotul Simion Groza. Toate acestea vorbesc despre dorinţa românilor de aici pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru păstrarea credinţei strămoşeşti.
Biserica a fost construită din piatră în stil navă, asemănător cu cele
În urma descifrării parţiale a pisaniei şi în urma studierii unor documente din 1868 care vorbesc despre această pisanie, s-a ajuns la concluzia că biserica a fost ctitorită de fraţii Matia, Vratislav şi Miclăuş aceştia fiind fiii lui Vladislav care stăpânea la acea dată satele Mesteacănul de Jos şi de Sus, Ribiţa şi ,,Terfalva” (Ţebea ?). Documentele spun că în 1404 Vladislav a fost sancţionat cu pierderea moşiilor de către regele Sigismund pentru ,,nota infidelitas”. Fiii săi primesc însă înapoi moşiile acesta fiind probabil momentul în care încep zidirea bisericii. În continuare, în sec. XVI –XIX nici un izvor scris nu vorbeşte despre biserică.
Dar soarta ei a fost legată cu siguranţă de cea a familiei de ctitori care s-a divizat în cel puţin trei ramuri (Nemes, Ribiczey, Bradi), care într-o anumită perioadă au abandonat ortodoxia sub influenţa şi presiunea reformei protestante, biserica fiind primită înapoi de comunitatea ortodoxă (care nu şi-a abandonat credinţa) probabil în sec.XIX. Între anii 1860 şi 1870 au avut loc modificări în lăcaşul de cult. S-a ridicat un pridvor (acum demolat), s-au lărgit ferestrele, s-a realizat o boltă susţinută pe pilaştri şi un balcon pe partea de vest (ambele demolate astăzi). La acel moment de refacere se pare că au fost prima oară văzute pe zidurile bisericii, atât la interior cât şi la exterior fresce şi inscripţii medievale. Atunci s-a scris şi primul articol despre biserica din Ribiţa de către Nemes Odon (originar de aici), în 1868.
Lăcaşul a suferit ulterior şi alte reparaţii în urma cărora s-au conservat şi lăsat la vedere fragmente din pictura interioară despre care vorbesc unele studii dintre care amintim: Silviu Dragomir-1929; Virgil Vătăşianu-1930; Vasile Drăguţ-1970, 1985; Marius Porumb-1980, 1981, 1998; Adrian Andrei Rusu-1990; Ecaterina Chincheza Buculei-1995; Sorin Ullea-2001. Aceste studii au avut menirea de a pune în evidenţă valoarea deosebită, artistică şi documentară, a frescelor de
Din ceea ce studiile şi decapările au relevat până acum, pictura interiorului bisericii din Ribiţa pare o realizare dintr-o singură etapă, de o excepţională calitate datorită desenului, cromaticii, expresivităţii figurilor, iconografiei. Cei doi sau trei pictori au lucrat în spiritul tradiţii bizantine dar au recurs şi la modalităţi de limbaj gotic. Fresca de
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu