COMUNA RIBIŢA – ISTORIE ŞI PITORESC

Undele Crişului Alb, năvalnice sau domoale, în funcţie de anotimp, străbat de veacuri minunata Ţară a Zărandului, purtând la vale odată cu susurul lor, cântecele şi doinele crişenilor, tristeţea, bucuriile şi împlinirile lor. În trecerea spre câmpie, apele sale străbat Depresiunea Bradului, traversând imediat după ieşirea din Municipiul Brad, pe o distanţă de 2 km, teritoriul comunei Ribiţa. În această zonă, zările sunt mărginite spre sud şi sud-est de o ramură a Munţilor Metaliferi, ce culminează în vârful Căraci, bogat în minereuri aurifere. Spre nord, dealurile unduiesc până departe în zare, oprindu-se umile la poalele Muntelui Găina, voalat din cauza depărtării.

Comuna Ribiţa se găseşte aici, pe Valea Crişului Alb, vegheată din depărtări de cei doi munţi renumiţi ai Apusenilor: unul pentru fabuloasele sale resurse aurifere, iar celălalt pentru „Târgul de fete” care are loc pe culmea sa, în fiecare miez de vară. Pe aceste locuri îşi vor fi purtat paşii, câteva din figurile emblematice ale istoriei noastre naţionale: Avram Iancu, Crişan, Horia aşa cum spunea poetul născut aici, Vlaicu Bârna: „Pe aici au trecut paşii lui Horea / Şi umbra lui Iancu pe-aici rătăcea; / Cărările toate le poartă durerea / De mult înecată în inima mea.” Aici este una din vetrele de jertfe şi foc ale istoriei noastre, iar denumirile de: Ţebea, Mesteacăn, Vaca (Vaca), au fost scrise cu slove de sânge pentru posteritate.

Prima atestare a satului Ribiţa, datează de la 1369, prin documentul care îi „confirmă lui Neacşa Teodor, stăpânirea asupra satelor Ribiţa, Mesteacănul de Sus şi de Jos şi „Tertfala” (Ţebea). Neacşa Teodor era tatăl cneazului Vladislav, ctitorul bisericii de la Ribiţa. Acesta, în anul 1404 este sancţionat cu pierderea moşiilor de către regele Sigismund de Luxemburg, pentru „nota infidelitas”. În acelaşi an, fiii lui: Matia, Vratislav şi Miclăuş, reprimesc moşiile, drept mulţumire, probabil, încep construcţia bisericii de la Ribiţa. (Adrian Rusu – „Studii şi cercetări la Biserica ortodoxă din Ribiţa).

Satul este mult mai vechi, decât prima sa atestare documentară, în sprijinul acetei afirmaţii, venind uneltele de silex descoperite cu ocazia săpăturilor efectuatela Biserica de la Ribiţa, în anul 1990, precum şi urmele unor exploatări miniere şi ale unor spălătorii de aur aluvionar.

În componenţa comunei Ribiţa intră şase sate: Ribiţa, Uibăreşti, Ribicioara, Crişan, Dumbrava de Sus şi Dumbrava de Jos. Toate satele comunei au gospodăriile înşiruite pe firul apelor de care sunt străbătute, au risipite pe culmile dealurilor ce veghează curgerea apelor, spre întâlnirea cu undele cândva albe, ale Crişului Alb. Gospodăriile comunei sunt în număr de 537, iar populaţia este de 1603 locuitori. Cel mai adesea aceste gospodării se pierd într-o mare de verdeaţă, doar turlele bisericilor punctând centrul aşezărilor. Pădurile coboară până în vale, în ograda caselor, cu mantiile lor bogate de frunze verzi sau arămii. Spinările dealurilor, aflate într-o continuă ondulare, se unesc cu albastrul cerului într-o perpetuă îmbrăţişare. Satul Ribiţa este reşedinţa de comună şi îşi întâmpină călătorul încă de la intrare, cu troiţa ridicată în memoria răsculaţilor de la 1784. Pe aceste locuri, Crişan cu „oastea” sa a început stârpirea nobilimii. Curţile nobilului Ribiczei au fot făcute scrum, iar ţăranii şi-au luat revanşa pentru nedreptăţile suferite de-a lungul anilor din partea acestui nobil.

Biserica ortodoxa „Sf. Nicolae”

Tot în satul Ribiţa se înalţă, încă semeaţă, deşi a înfruntat şase veacuri din istoria zbuciumată a poporului român, biserica ortodoxă, declarată monument istoric şi înscrisă în Patrimoniul European. Această biserică, construită la 1414, din piatră de râu, în stilul sala cu tavan, este singurul ansamblu iconografic bizantin din Transilvania sec. XV, păstrat integral. Pictura iniţială, păstrată aici sub straturi succesive de var, nu are numai o valoare artistică deosebită, ci ea reprezintă un inestimabil „document istoric”. Astfel Sorin Ulea spune că pictura de la Ribiţa, şi în special chipul Arhanghelului Mihail pictat în altarul acestei biserici „e un document istoric şi încă unul infinit mai important decât un document scris ce s-a păstrat de pe la 1400”. Acelaşi autor spune despre pictura de la Ribiţa, că ar fi „unicul document istoric ce dovedeşte fără replică posibilă ci doar prin simplul fapt că există, continuitatea românilor din Transilvania, continuitate nu numai biologică ci şi culturală”.

Pictura de la Ribiţa mai dovedeşte existenţa unei şcoli vechi şi valoroase de pictură încă din sec. XII, precum şi un mediu de cultură elevat în care trăiau cnejii români în perioada respectivă. Ribiţa aduce deci certitudinea că la 1200, nu eram un popor de simpli păstori, de-abia descinşi pe aceste meleaguri, cu traista-n băţ. (Sorin Ulea – „Arhanghelul de la Ribiţa”)

Mănăstirea Crişan

La intrarea în satul Crişan, aşezată între dealuri şi păduri, ne întâmpină Mănăstirea Crişan, reconstruită în 1992, pe urmele vechii mănăstiri care a dăinuit aici, aproximativ între anii 1550-1800. Biserica a fost construită sub formă trifată, din piatră şi cărămidă, fiind pictată de două ori de-a lungul timpului. Ultima pictură a fost realizată de acelaşi pictor care a realizat şi pictura bisericii de la Mănăstirea Prislop. Construcţia trifată (în cruce) era specifică bisericilor din Ţara Românească, prezenţa acestui tip de construcţie la Crişan dovedind relaţiile strânse pe care le aveau românii de aici şi din întreaga Transilvanie cu cei de la sud de Carpaţi.

Casa memoriala Crisan

De la mănăstire, continuându-se drumul spre centrul satului, pe pârâul Goldeştilor, se ajunge la casa ridicată în memoria lui Crişan, cel care a fost unul dintre conducătorii răscoalei de la 1784. Casa în care s-a născut în 1732 Giurgiu Marcu, zis Crişan, a dăinuit, se pare, până în 1935. Pe locul vechii case a fost ridicată în 1979 o altă construcţie care a primit destinaţia de casă memorială.

Casa memoriala „Vlaicu Barna”

În centrul satului Crişan poate fi vizitată casa în care s-a născut la 04.12.1913, scriitorul Vlaicu Bârna. Acesta debutează cu volumul de versuri „Cabane albe”. Alte apariţii editoriale au fost „Brume”, „Turnuri”, „Minerii din satul Crişan”, „Tulnice în munţi”, „Auster” precum şi romanele: „Când era Horia Împărat” şi „Romanul Caterinei Varga”.

O altă personalitate a satului Crişan a fost şi geologul Dimitrian Laurenţiu – Viorel Brana, unul din reputaţii oameni de ştiinţă din România, născut la 26 octombrie 1907. În timpul vieţii renumitul geolog a pus în evidenţă numeroase zăcăminte minerale şi de asemenea a publicat un număr însemnat de studii de specialitate.

Prin Apuseni, trosneau sub vânturi

Cireşii pădureţi şi prunii,

Cu inimile-nfipte-n piatră

Tăiau vârtejul doar gorunii

Atunci se depăna agale

Povestea Cerbului din codrii,

Ascuns în bungetul pădurii

Luând în corn vrăjmaşe zodii.

Vlaicu Bârna

STRÂMBA, DUMBRAVA DE JOS ŞI DUMBRAVA DE SUS

Pe firul Văii Juncului, în amonte, se înşiruie casele satelor Dumbrava de Sus şi Dumbrava de Jos. În ultimul din cele amintite, gospodăriile urcă pe culmile dealurilor până la poalele de piatră calcaroasă ale Strâmbei, ce are o altitudine de 1154m. Impresionează în cele două sate amintite, bisericile de lemn, construite în sec XIX şi declarate monumente istorice, precum şi şurile vechi acoperite cu paie. De aici de sus, de sub colţii Strâmbei ai senzaţia că dacă întinzi mâna, ai putea să mângâi obrajii bucălaţi de nori sidefii ai cerului. Chiar zborul îţi pare aici posibil, pentru că zbori cu adevărat, odată cu privirea ce-ţi cutreieră de pe o culme de deal pe cealaltă, mai departe, tot mai departe, până când rătăceşte fără noimă în albastrul ceţos al depărtărilor. Iar timpul pare să-şi fi oprit şi el goana nebunească, aşezându-se să se odihnească în fâneţele bogat înflorite, lăsându-se fermecat de aroma fânului. Într-adevăr, timpul s-a oprit aici, deoarece în jur, înfipte în coasta dealurilor, îl vor înfrunta cu demnitate, numeroase şuri cu impozante acoperişuri ţuţuiate de paie, ce par descinse parcă din alt veac.

RIBICIOARA

Din Dumbrava de Sus, peste dealuri, prin fâneţe şi păduri se poate coborî în alt sat al comunei: Ribicioara, situat pe valea cu acelaşi nume. Biserica de aici, construită în 1876, declarată monument istoric, ţâşneşte cu turla-i veche spre înălţimi, scăpată parcă din strânsoarea dealurilor din jur.

CHEILE RIBICIOAREI

Pe valea Ribicioarei, în amonte de sat, se desfăşoară Cheile Ribicioarei, pe o lungime de 3 km. Valea a ferestruit în pereţii albi de piatră calcaroasă, chei cu un farmec aparte. Ţancurile, brânele şi grohotişurile, sunt îmbrăcate în tufişuri de corn, sânger, porumbar, măceş, păducel, soc şi în special de liliac sălbatic, acesta din urmă înflorind abundent şi în nuanţe variate, la începutul lunii mai. Mai sus pe culmi, pădurile şi fânaţurile îşi dispută supremaţia asupra locurilor. În apropierea curgerii înspumate a apei, perdelele de ferigi şi iederă marmorată, coboară în verzi cascade.

Cheile sunt declarate areal protejat de categoria a IV-a, tot aici găsindu-se alături de alte grote de dimensiuni mai mici şi Peştera Cizmei. Aceasta are o lungime de 69 m, o diferenţă de nivel de 41 m şi a fost declarată rezervaţie speologică de categoria a III-a, aici fiind descoperit un schelet uman din perioada neolitică, precum şi oase de urs de peşteră (Ursus speleus). Tot pe pereţii acestei peşteri, la intrare, se mai pot distinge încă, desene rupestre, ce constau în cercuri concentrice sau intersectate, cruci înscrise în cerc, toate datând din perioada neolitică.

CHEILE UIBĂREŞTILOR

De la Cheile Ribicioarei, peste deal, spre apus, se ajunge la Cheile Uibăreştilor, situate pe Valea Bulzeştilor, în amonte de satul Uibăreşti. De fapt aceste chei nu se află pe teritoriul comunei Ribiţa, aparţinând comunei Bulzeşti, dar accesul spre chei este mai facil prin satul Uibăreşti, sau cum aminteam mai sus, peste deal, din Cheile Ribicioarei. Punctul de maximă atracţie al acestor chei, declarate şi ele areal protejat de cat. a IV-a, este Podul Natural Grohot, o ultimă rămăşiţă a peşterii care a existat în trecut aici. Şi aceste chei aduc un aport substanţial de farmec şi pitoresc zonei.

În satul Uibăreşti, casele se înşiruie pe firul văii, nu demult scăpată din strânsoarea cheilor. Năpădite de verdeaţa din jur, par minunate case de vacanţă, înconjurate de flori şi grădini de legume. Totul în jur respiră un aer de prospeţime, linişte, pace şi echilibru.

OBICEIURI, TRADIŢII, MEŞTEŞUGURI

Comuna se înscrie în ceea ce priveşte obiceiurile şi tradiţiile, în cele specifice Ţării Zarandului. Obiceiurile cel mai bine păstrate sunt cele legate de sărbătoarea Crăciunului. În această perioadă, în toate satele comunei se merge cu colinda. Grupuri de copii cu „Steaua”, cu „Viflaimul” sau cu „Ţurca”, cei din urmă fiind însoţiţi de instrumentişti, merg prin sate, din casă în casă, vestind bucuria naşterii pruncului Iisus. Colindele vechi păstrate sunt în număr mare, ele având tematici diverse, atât religioase cât şi laice.

În ceea ce priveşte meşteşugurile populare, sunt de remarcat artizanii constructori de fluiere de la Dumbrava de Sus. Excelează în această îndeletnicire Mateş Petru care a fost prezent cu fluierele sale la diverse târguri de gen. Sunt deosebit de frumoase covoarele care se ţes în comună, iar lucrurile de mână cusute sunt extrem de diverse. Cu ocazia Paştelui se încondeiază ouă.

Călătorul ajuns pe aceste locuri, va fi cu siguranţă fermecat de frumuseţea lor, va fi plăcut impresionat de ospitalitatea, hărnicia şi bunăvoinţa localnicilor şi va pleca mai departe îmbogăţit spiritual după ce va fi bătut cu pasul şi cu sufletul, pagini din istoria naţională.

BIBLIOGRAFIE:

Articolele au fost preluate din revista „Ribiţa” – 2004, revistă editată de Primăria Comunei Ribiţa, redactor Monica Duşan.