BISERICA "SFÂNTUL NICOLAE" DIN RIBIŢA (HUNEDOARA)

Tabără de creaţie

2011-07-17T12:46:00.000-07:00

Cu binecuvântarea P. S. Gurie Episcopul Devei şi Hunedoarei în Parohia Ribiţa se va desfăşura, în perioada 18 - 23 iulie, o tabără de creaţie pentru copiii cu vârsta de 10 - 15 ani. Tabăra se realizează în parteneriat cu şcoala din localitate (prof. dir. Clej Ramona), primăria, biblioteca (prof. Duşan Monica) şi cu Mănăstirea Crişan unde elevii vor fi cazaţi, vor servi masa şi vor participa la programul liturgic. În cadrul taberei tinerii vor avea parte de asistenţă religioasă din partea pr. paroh Diniş Ioan Petru, vor participa la ateliere de pictură pe sticlă, pe piatră şi încondeiere de ouă sub îndrumarea prof. Duşan Monica. Pentru relaxare se vor efectua drumeţii în cadrul natural pitoresc specific zonei.

Cheile Ribicioarei - foto

2010-04-04T06:31:00.001-07:00

Mineritul aurifer din zona Brad şi Roşia Montană

2010-02-18T01:51:00.000-08:00

Mica Brad Si Rosia Montana Riscuta

Pictura regilor maghiari

2010-02-18T01:20:00.001-08:00

Pe peretele nordic sunt zugrăviţi regii canonizaţi ai Ungariei (Ştefan, Emeric şi Ladislau). Prezenţa regilor maghiari în pictura bisericilor româneşti dovedeşte existenţa duală a cnejilor români din acea perioadă. Se recunoaşte astfel şi stăpânirea laică pe lângă ierarhia ortodoxă faţă de care erau în ascultare.

Pictura iconostasului

2010-02-18T01:19:00.001-08:00

Iconostasul, a cărui pictură este descoperită în întregime, are în centru Mandylionul (chipul Mântuitorului), realizat pe un ştergar cu motive naţionale, fiind o temă specifică picturii bizantine. Dan Căceu (cel care a scos vechile picturi de sub stratul de tencuială), spunea că acest chip este „cel mai frumos Pantocrator din pictura românească”. Chipul Mântuitorului este încadrat de două scene reprezentative. În dreapta este realizată Buna Vestire care are o formă iconografică fără precedent în sensul că în această scenă, pe lângă Fecioara Maria şi Arhanghelul Gavriil, este prezent şi regele David, această asociere vrând să sublinieze genealogia pe cale umană a lui Iisus Hristos. Scena din stânga Mandylionului cuprinde Naşterea Domnului, acţiunea fiind centrată însă pe închinarea magilor, subliniindu-se divinitatea Pruncului Iisus. Cele doua scene relevă cele două naturi ale Mântuitorului: dumnezeiască şi omenească. Iată cum pictorul de la Ribiţa a reuşit să ilustreze într-un spaţiu restrâns dogma Întrupării: Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om. Iconostasul este completat de icoanele Sfântului Nicolae (ocrotitorul Bisericii) şi a Sfintei Varvara (după unii Sfânta Paraschiva)

Biserică sau Mănăstire?

2010-02-18T01:18:00.001-08:00

În legătură cu tabloul votiv este de remarcat faptul că în pisanie apare termenul „monastir”. Ultimele cercetări atestă faptul că în jurul bisericii trăiau la început un grup de călugări, care, în momentul ofensivei calvine au trecut dealul, întemeind mănăstirea Vaca, actualmente Crişan.

Descrierea picturii

2010-02-18T01:17:00.001-08:00

Pe peretele nordic, aproape de iconostas, este scena Învierii realizată într-un mod original: Mântuitorul binecuvântând este înfăţişat încadrat de doi îngeri. Aici, pictorul pare să fi încercat redarea a două evenimente, Învierea şi Înălţarea, într-o singură scenă. În scenă mai este prezent şi Leviatanul, scena sugerând ridicarea noastră din robia păcatului şi înălţarea la cer prin Învierea lui Hristos. Tot pe peretele nordic mai găsim scena Răstignirii, rugăciunea din Ghetsimani şi, probabil, Coborârea de pe Cruce, şi, de asemenea, icoana Sfântului Gheorghe.
Pe peretele sudic întâlnim, în afară de tabloul votiv, ciclul Marilor Sărbători: Întâmpinarea Domnului, Botezul şi Schimbarea la Faţă, iar la intrarea în naos este înfăţişat Raiul. Scena Iadului este ilustrată chiar la intrarea în Biserică ca un avertisment pentru cei ce intră şi ies. Deasupra uşii de la intrare este înfăţişat Mântuitorul Iisus Prunc, nădejdea mântuirii noastre.
Trebuie să menţionăm faptul că sunt încă numeroase fresce în Biserică care aşteaptă să fie scoase la iveală. În altarul Bisericii, de exemplu, a fost scoasă la iveală doar o mică parte din pictură, de remarcat fiind icoanele celor doi Arhangheli Mihail şi Gavriil, cea a Arhanghelului Mihail fiind o realizare deosebită, ce a generat importante studii de specialitate.
Biserica a cunoscut o serie de transformări în sec. XVI, când trece pentru o vreme în folosinţa cultului reformat (calvin), perioadă în care pictura a fost acoperită cu straturi succesive de tencuială, din fericire fără a fi distrusă. Modificări s-au mai făcut şi în sec. XIX, când, probabil, a fost afectată o parte din pictură. Concluziile finale vor putea fi trase după ce întreaga frescă ce se păstrează va fi scoasă la iveală.
Descoperirea frescei care poate fi admirată i se datorează în mare parte pictorului restaurator Dan Căceu. Pictura care a mai rămas nedescoperită aşteaptă să se descopere ochilor noştri dornici de a vedea alte icoane ale remarcabilului pictor anonim de la Ribiţa.

Stilul arhitectonic

2010-02-18T01:16:00.001-08:00

În centrul satului Ribiţa, pe o mică colină, îşi înalţă turla spre cer Biserica Ortodoxă „Sfântul Nicolae” declarată monument istoric datorită vechimii şi deosebitei picturi ce se păstrează şi care aruncă o lumină neaşteptată şi preţioasă asupra istoriei, spiritualităţii şi culturii româneşti din Ardeal.
Biserica a fost construită la sfârşitul sec. XIV şi începutul sec. XV, din blocuri de piatră făţuite la muchii, în stil navă, asemănător cu cel de la Crişcior, Hălmagiu, Leşnic. Deşi stilul arhitectural este bizantin, totuşi se pot observa elemente de stil gotic (cum ar fi la intrarea în biserică sau fereastra de pe peretele sudic) sau ale stilului romanic (fereastra altarului). Grosimea pereţilor esta de 0,90 m, iar pentru turn variază între 1-1,10 m. Descifrarea pisaniei de pe peretele sudic, scrisă în limba medio-bulgară, a dus la stabilirea datei de 15 iulie 1414 (după unii 1417), ca dată a sfinţirii bisericii.

Importanţa Bisericii

2010-02-18T01:15:00.001-08:00

Ansamblul pictural de la Ribiţa este valoros nu numai din punct de vedere teologic dar şi artistic, prin originalitatea stilistică a pictorului anonim de la Ribiţa, şi istoric, prin informaţiile cuprinse în inscripţiile din Biserică. Păstrarea integrală a decorului pictat al altarului şi al peretelui de est al naosului acoperă o lacună importantă a iconografiei ortodoxe din Transilvania.
Biserica din Ribiţa este un „martor” al frământărilor istorice prin care au trecut românii din aceste locuri, evidenţiind totodată statornicia în credinţă a celor care s-au închinat în această Biserică.
Datorită valorii sale incontestabile, Biserica Sfântul Nicolae din Ribiţa a fost încadrată în Patrimoniul Mondial UNESCO

Tabloul votiv (al ctitorilor)

2010-02-18T01:12:00.000-08:00

Tabloul votiv pictat pe peretele sudic, în care apar ctitorii bisericii, aduce în faţa privitorului o epocă îndepărtată, despre care documentele cancelariei maghiare ne dau puţine informaţii. Traducerea pisaniei mai lasă încă neclarităţi deoarece o parte a fost acoperită de un stâlp de susţinere a bolţii construite în sec. XIX. Totuşi, în urma descifrării ei parţiale şi în urma studierii unor documente din 1868 care vorbesc despre această pisanie, s-a ajuns la concluzia că a fost ctitorită de fraţii Vratislav, Matia şi Miclăuş aceştia fiind fiii lui Vladislav, care stăpânea la acea dată satele Mesteacănul de Jos şi de Sus, Ribiţa şi „Tertfalva” (Ţebea?). Iată ce ne spune pisania despre începuturile monumentului: „Cu vrerea Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea … jupânului Vladislav şi cu jupâneasa Stana şi cu fiul … şi cu fratele său, jupânul Miclăuşu şi cu jupâniţa Sora, împăratului ceresc, s-a zidit şi s-a zugrăvit mănăstirea Sfântului Nicolae … a lui şi a neamului său până în veci, în ziua straşnicei judecăţi a lui Hristos. În zilele lui Jicmund … ca să fie uric fiilor lui … isprăvit în sâmbăta a şasea a postului … Stana … să isprăvească … iar ei cu binecuvântarea Sfântului Duh au isprăvit … Popa Dragoşin, în anul 6925 (1417) în luna lui iulie 15, s-a isprăvit şi s-a zugrăvit cu mâna …
Documentele spun că de la 1404 Vladislav este sancţionat cu pierderea moşiilor de către regele Sigismund pentru „nota infidelitas”, dar în acelaşi an fiii săi primesc înapoi moşiile iar ca mulţumire adusă lui Dumnezeu ridică Biserica pe care o închină Sfântului Nicolae, după cum se poate vedea în tabloul votiv. Un document emis la Oradea în urma unei documentări făcute în satul Ribiţa, în anul 1527, spune că din cei trei fii ai lui Vladislav se dezvoltă familiile: Ribiczey din Matia, Nemeş din Vratislav şi Bradi din Miclăuş. În pisanie mai apar şi numele a două soţii: Sora şi Stana. În partea rămasă din tabloul votiv sunt pictaţi doi dintre ctitori, Vratislav şi Miclăuş, care închină biserica Sfântului Nicolae, iar acesta o primeşte binecuvântându-i. sub desenul bisericii apare cu mâinile întinse fiica lui Vratislav.
Deosebit de interesant dar şi important din punct de vedere documentar este modul în care sunt îmbrăcaţi cei doi ctitori şi jupâniţa Ana. Astfel, cei doi ctitori poartă dulame lungi şi largi, ce formează cute bogate, iar peste mijloc sunt încinşi cu brâuri late. Cămăşile pe care le poartă par a fi tradiţionale româneşti. Amândoi sunt cu capetele goale, poartă plete lungi, bărbi nu prea mari, iar mustăţile sunt răsfrânte în jos. Jupâniţa Ana poartă şi ea un costum românesc specific zonei. Cămaşa este cu mâneci largi, decorată cu înflorituri specifice iilor româneşti, iar altiţele sunt late. Pe cap poartă o maramă răsfrântă în spate.
Privind portretul ctitorilor de la Ribiţa, putem constata că ei poartă costumul vechi al boierilor români. Cămaşa românească a jupâniţei Ana dovedeşte că la începutul sec. XV, în familiile cnejilor români se mai păstrau încă tradiţiile şi portul românesc.

Silviu Dragomir, Vechile biserici din Zărand şi ctitorii lor, în ACMIT, 1930-1931, Cluj, 1931, p. 254.

Liceul din Brad, construit la 1858

2010-02-18T00:30:00.000-08:00

ÎNFIINŢAREA GIMNAZIULUI DIN BRAD
...labor omnia vincit improbus
- Ctitorii -
Adevăraţii făuritori ai Gimnaziului din Brad sunt "sapătorii de dealuri", cei care au răspuns cu devotament îndemnurilor preoţilor şi conducătorilor administraţiei judeţului Zarand, jertfind din sărăcia lor efectele acelui împrumut de stat din 1858, locuitorii celor 92 de comune.
Împrejurările au făcut să apară în Zarand personalităţi care şi-au pus puternic pecetea asupra vieţii social-culturale, căci cu adevărat vremurile nasc oameni.
Contribuţia lui Ioan Pipoş este foarte importantă. Gimnaziul din Brad, în mare măsură, este opera lui. Cel care s-a numărat printre fruntaşii Revoluţiei de la 1848, cel care adunase în jurul lui o "falangă" de intelectuali, conducătorul unei delegaţii cu un memoriu la Viena, ca altădată Horea, din care mai făceau parte dr. Iosif Hodoş, protopopii ortodocşi şi uniţi, Petru Moldovan şi Ioan Moga, şi prin care protestau împotriva alipirii Zarandului la Ungaria, devenise incomod pentru autorităţile statului. Odată cu instaurarea absolutismului austro-ungar, în 1867, Ioan Pipoş este înlăturat din funcţia de prefect al judeţului Zarand.
Iosif Hodoş, cu strălucite studii juridice la Cluj şi Viena, cu doctoratul în Italia, la Padova, alături de Simion Bărnuţiu şi Al. Papiu Ilarian, secretar al Adunării Naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3/15 mai 1848, viceprefect în oastea lui Avram Iancu, căsătorit cu Ana Balint, fiica tribunului Simion Balint din Roşia Montană, deputat în Parlamentul de la Budapesta, membru al Academiei Române, alături de Ioan Pipoş, părinte al unor viitoare personalităţi: Eneea Hodoş, membru corespondent al Academiei Române, ziarist şi scriitor, Alexandra Hodoş, scriitor, cunoscut sub pseudonimul Ion Gorun, soţul Constanţei Taloş, autoarea romanului "Martirii", Nerva Hodoş, funcţionar şi bibliotecar la Academia Română, împreuna cu I. Bianu, autor al "Bibliografiei româneşti vechi, 1500-1871", viceprefect al Zarandului până la desfiinţare, cel dintâi preşedinte român at Tribunalului din Baia de Criş, a devenit un factor decisiv în ctitorirea Gimnaziului din Brad, participând la elaborarea statutului, constituirea fondului pentru susţinerea gimnaziului prin cuvântări înflăcărate în cele mai îndepărtate cătune din cele 92 comune fondatoare, însoţit de cei doi protopopi din Brad şi Hălmagiu pentru a consimţi să renunţe la efectele împrumutului de stat din 1858 în favoarea înfiinţării liceului.
Amos Frâncu, cu studii de drept la Sibiu, tribun în oastea lui Avram Iancu, înscriind succese de arme la Valea Dosului şi Gura-Ampolitei, al doilea prefect al judeţului Zarand, i-a secondat în mod exemplar pe Ioan Pipoş, Iosif Hodoş, Iosif Başa în deplasările prin satele zărăndene, îndemnându-i pe cetăţeni să ofere pe altarul gimnaziului împrumut de stat din 1858. Dacă "Hodoş era sufletul, Frâncu era trupul şi inima mişcării culturale din Zarand". A cumpărat pentru gimnaziu moşia de la Mihăileni. Oferindu-i-se un onorariu substanţial pentru cheltuielile de deplasare şi alte oficii, a refuzat cu următoarele cuvinte: "N-am muncit pentru bani, ci pentru cauză. Sunt răsplătit ca mi-a succes. Văd aprinsă lumina care va lumina veacul meu. Abzic de cei 500 fl. în favorul gimnaziului. Crească, înflorească".
Iosif Başa, protopopul Zarandului, "om bătrân şi greu, se ducea cu carul cu boi, împreună cu Hodoş şi Frâncu, sa capaciteze sufletele îndoielnice. El nu era orator şi la vorbirile înflăcărate ale celor ce-l însoţeau, cu ochii umezi, zicea numai: "Ascultaţi, dragii mei, de oamenii aceştia, că pe aceştia Dumnezeu i-a trimis la noi să ne lumineze".
Istoria Liceului "Avram Iancu" din Brad va păstra pentru totdeauna ca pilde de dăruire şi sacrificiu pentru nobila cauză a şcolii numele lui Sigismund Borlea, deputat de Hălmagiu în Parlamentul de la Budapesta, George Secula, apărător al şcolilor româneşti împotriva prigoanei autorităţilor, Teodor Pop, membru fondator al "Asociaţiunii pentru Cultura şi Literatura Poporului Român", al " Societăţii pentru Fond de Teatru Naţional Român", membru în delegaţia celor 300 de români transilvăneni care a mers la împăratul de la Viena în 1892, pentru a prezenta Memorandumul inaintat de ComitetuI National Roman, şi-a testat toata averea de 160000 de coroane gimnaziului din Brad, Vasile Stroiescu, mecena al culturii romanegti din Transilvania, a donat suma de 100000 de coroane pentru construcţia actuală a liceului.
Andrei Şaguna, episcop, apoi mitropolit al Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania, despre care Nicolae Iorga spunea ca "Acest maestos batran a fost pe scaunul sau de arhereu ca pe un tron de rege, un cârmuitor de oameni şi un îndreptător de vremuri", i-a calauzit cu înţelepciune pe conducătorii clerului şi ai administraţiei Zarandului, pentru a evita crearea unui gimnaziu de stat, îndemnandu-i sa-l pună sub egida Bisericii Ortodoxe Române, argumentând: "Numai un gimnaziu pus sub scutul bisericii poate trai", căci, daca a trăit, autoritatile statului neavand posibilitatea sa-1 lichideze, aceasta se datoreşte previziunilor sale. Şaguna n-a fost un muritor de rand, a fost un profet. "Prin perspectiva unui trecut din ce în ce mai departat, ne vom încredinta tot mai mult ca Şaguna a fost unul din şirul acelora pe care Providenţa Dumnezeiască îi trimite să schimbe pe veacuri soarta popoarelor".
A. GÂndul ÎnFiinŢĂrii liceului. Primele demersuri
În primavara anului 1860, căţiva preoti din Brad şi împrejurimi erau adunati în ospătaria lui Francisc Zawaţchi, unde alungau foamea şi frigul cu carnaciori şi vin cald. Discutiile însa se purtau în legatura cu problemele majore de ordin social-cultural şi politic.
În acel timp, era o mare fierbere în Transilvania şi Banat în legatura cu înfiinţarea de şcoli şi societăţi culturale romaneşti. Gandul intelectualilor s-a aninat de nevoia înfiinţării unor şcoli în Brad şi mai ales de înfiinţarea unui gimnaziu. Entuziasmul scadea însă la gândul că lipseşte un local potrivit, iar perspectiva construirii, când nu exista nici un fond, în acest scop, îndepărta realizarea înfiinţării şi a deschiderii de şcoli.
Lui Francisc Zawaţchi i-a încolţit gândul de a face o tranzactie bună, vanzand localul pentru gimnaziu, o clădire masiva, incediata în 1848, acoperită cu coceni de porumb.
La oferit la un preţ de 2000 de florini, Cu condiţia să păstreze în uzufruct parterul, pentru el şi sotia lui pe toată viaţa. Cei şase preoţi, Ioan Ficăr din Ruda, Aron Suciu din Podele, Georgiu Bogdan din Brad, Lazăr Comşa din Ribiţa, Ioachim Comşa din Zdrapţi şi Henţu din Rîşca au cazut de acord să ofere în principiu suma ceruta. A doua zi, trei dintre dânşii s-au dus la Lunca, la protopopul Iosif Başa, referentul problemelor culturale la comitatul Zarand, şi i-au comunicat cele discutate la Brad. Iosif Başa, cântărind ideea, la început a rămas încantat, dar a stat pe ganduri la lipsa fondurilor culturale. Soluţia era însă data tot la Brad: localul se va cumpara cu bani rezultaţi dintr-o colectă de la preoţii satelor. Au fost stabilite cote de 50, 40 şi 30 coroane pe fiecare, cu plata integrală în termen de doi ani.
Iosif Başa, în 14 martie 1861, a înştiinţat pe Andrei Şaguna, care, în calitate de episcop, avea prin lege jurisdicţia, controlul şi îndrumarea în problemele şcolare confesionale. Andrei Şaguna nu a întarziat cu un raspuns încurajator...."Primiţi sfatul meu şi împliniti fagaduinţa voastra spre cumpararea caselor din Brad şi le prefaceti în izvor de lumina, dupa cum ne cere timpul astazi.
Conducătorii comitatului Zarand, sesizaţi de referentul cultural, au înscris în planul lor de lucru la problemele locale, în prima urgenţă, problema culturală. Au trasat sarcina lui Iosif Başa să adune materialul necesar şi să întocmeasca referatul.
În adunarea comitatului (congregaţia comitatensă), fixata şi ţinuta în ziua de 8/20 octombrie 1861, raportul a informat urmatoarele .....”Comunitatile zărandene, încă de la 1858. s-au declarat că vor înfiinţa şcoale confesionale pe spesele lor şi au promis, spre acest scop, şi efectele ce le aveau de la împrumutul de stat de la 1854. Dar din 15 şcoale, între care 5 centrale, în 3 ani s-au înfiinţat 5 (Brad, Ţebea, Junc, Rişculiţa şi Valea Bradului)”......
Referitor la gimnaziu, raportul redă: "opiniunea mea ar fi ca împrumutul statului de la comune să se împarta nu numai precum s-a declarat la 1858, pe seama şcoalelor centrale, dară şi pentru a Bradului, acum deodata batăr ca gimnaziu confesional gr.or.cu patru clase, sau o parte din împrumutul statului să se aplice pentru acel gimnaziu, la care sa se dea şi sureciul (dreptul de a vinde bautura n.a.) de trei luni de la toate comunele. Bine ar fi cand toate aceste venituri s-ar aduna într-una casă din care sa se platească atat dascalii de la şcoalele centrale, cat şi de la gimnaziul din Brad: şcoli normale (echivalente azi cu elementare, cl. III-IV, n.a.) să se aredice şi în Halmagiu Mare. În sfarşit, inclitul comitet comitantes să binevoiască a se pune în conţelegere cu scaunul episcopesc al diacezei noastre în privinta masurilor care se gandeşte a le lua spre folosul şcoalelor, caci, precum am înţeles din izvor sigur, înaltul guvern a rânduit pe baza principiului autonomici bisericeşti, ca dispoziţiunile fostului ministeriu în privinta şcoalelor să înceteze şi ca episcopul nostru să prepare instructiunile şcolare dupa judecata sa şi să le aştearnă spre dispozitiune mai înaltă, cand se va afla de bine"...
Congregaţia comitatensă, în şedinţa din 8/20 octombrie 1861, a acceptat şi aprobat iniţiativa. Ca un semn al solidaritaţii pentru înfiintarea gimnaziului, mulţi dintre funcţionari au intrat în şiruI contribuabililor, achitand, ulterior, ratele în mod regulat.
Conducerea comitatului avea o rezerva asupra caracterului gimnaziului. Nu era de acord ca acesta sa fie confesional ortodox, ci gimnaziu national roman. Pozitia aceasta a dăunat. Au urmat ani în sir în care s-a realizat prea puţin şi aceasta a întarziat primirea aprobarii din partea Ministerului de Instructie Publică a Regatului Ungar şi a deschiderii cursurilor.
Rămâneau două aspecte de fond pentru a primi aprobarea Ministerului Regatului Ungar de Culte şi Instructie Publică.
- asigurarea fondurilor din care să întreţină şcoala;
-statutele dupa care urma să functioneze gimnaziul în cadrul legilor existente, o treaba greu de precizat, deoarece problema se afla cu ani de zile înainte de legea XXXVII din 1868, (cu referire la învăţământ), deci într-un moment când nu se putea face o referire la un text de lege categoric, mai ales cand era vorba să se ceară ceva în favorul românilor.
B. Asigurarea fondurilor
Lista de subscripţie a preoţilor pentru asigurarea localului a fost numai un punct de plecare. Se cerea ins3 o garanţie materială că întemeietorii au asigurate şi fondurile care acoperă cheltuielile unei şcoli, cheltuieli care reprezentau salarii, dotare şi tot ce privea nevoile zilnice. Si cand se pleaca de la inimi generoase, dar cu pungile goale, nu este o siguranţă ca drumul va fi strabatut cu bine, şi nici nu se cunoaşte ce distanţă de drum va fi străbatută, mai ales ca de la stăpânire nu era nici o nadejde ... Dacă se putea obţine ... aprobarea funcţionării, era o dovada de mărinimie şi generozitate...
S-a gasit însa un mare binefăcător: poporul, ţărănimea satelor zărăndene. Nu din acumulari de capital. Aşa ceva se pomenea mai rar. Era totuşi o capitalizare: împrumutul de stat de la 1854. Comunele aveau titlurile împrumutului, în valoare de 58.210 florini cu dobânzile neîncasate din 1860, în valoare de 3.289 florini.
Sub îndemnul preoţilor şi al fruntaşilor comunelor, a fost creată o atmosfera favorabila pentru cedarea acelor obligaliuni. Conducerea comitatului, prin organele administrative, a făcut acelaşi apel. Nu era o chestiune uşor de tratat. Oamenii erau nevoiaşi, iar actiunile aduceau o dobandă şi reprezentau o creanta pe care locuitorii comitatului o puteau folosi, daca nu la altceva, macar la plata impozitelor sau la plata altor datorii către stat.
Oficiul Protopopesc a început conlucrarea cu organele administrative ale comitatului pentru a 1ămuri satele despre ce este vorba, despre insemnătatea învaăţăturii şi despre roadele ce le va culege neamul romanesc şi zărăndenii înşişi din aceasta donaţie.
Oficiul vicecomitetului a convocat reprezentantii comunelor în Brad la 8/20 februaric 1862, la Băiţa în 4 martie 1862, în Halmagiu la 18 martie 1862. Aceiasi reprezentanti au fost în prealabil convocati prin Oficiul Protopopesc la Brad în ziua de 4/16 februarie 1862.
Cu o însufleţire demnă de cauzele mari, reprezentantii comunelor s-au obligat să cedeze acele obligaţii pentru:
- formarea unui fond necesar la înfiinţarea gimnaziului gr.or. în Brad;
- din interesele ce vor decurge şi din cele restante să se repare casa gimnazială, incât în anul şcolar 1862/63 să se poata deschide doua clase normale (cL III şi IV, pregătitoare pentru intrarea în gimnaziu).
In acest timp, s-a ales comisia şcolară provizorie, din 74 membri. Atribuţiile acestei comisii şcolare au fost, în primul rand, să ia declaraţii de la locuitorii de altă confesiune din Zarand, privind cedarea titlului de împrumut.
Comisia şcolară a primit şi autorizaţia de a lansa colecte publice pentru augmentarca fondurilor, sa administreze fondul şi sa înceapa repararea localului.
Conducatorii comitatului, pentru a nu avea greutaţi cu organele de stat în privinţa transcrierii titlurilor, au plecat din sat în sat, însoţind pe protopopul Iosif Başa pentru a încheia procese-verbale, în prezenţa tuturor locuitorilor, fiind prezenţi delegaţi şi de la plase (Brad, Baiţa, Baia de Criş, Hălmagiu şi Aciua (Avram Iancu). De la aceste încheieri, în sate şi comune, nu lipsea vicecomitele, fiind prezent dr. Iosif Hodoş sau Amos Francu.
In anul 1863, din 95 comune din Zarand, 92 figurau ca fondatoare ale Gimnaziului Ortodox Roman din Brad. Au urmat însa tergiversari în ce priveşte transcrierea titlurilor. Organele fiscului şi oficialitatea gaseau motive de amanare. In cele din urma, după patru ani, la 25 noiembrie 1867, Ministenrl de Interne a aprobat transcrierea (,,Vincularea") dupa ce i s-au prezentat dovezi ca nici una dintre comune nu are restanţe la impozitele anului precedent.
C. Elaborarea statutelor
Referitor la caracterul ce urma să-l aiba gimnaziul, au fost duse discutii pagubitoare timp de câţiva ani. Preoţii voiau ca gimnaziul sa aiba caracter confesional, adica sa fie gimnaziu roman greco-ortodox. Funcţionarii de la comitat cereau sa fie gimnaziul roman în timpul acestor discuţii, au fost elaborate trei proiecte de statut, toate trei respinse de catre autoritaţile şcolare de stat şi neacceptate nici de Andrei Şaguna.
Numai dupa aparitia legii XXXVIII de la 1868, referitoare la învăţământ, coroborata şi cu legea naţionalitaţilor, s-a putut ajunge la un acord unanim, definitiv şi în urma caruia a fost stabilită denumirea de gimnaziu roman greco ortodox, forma acceptata şi de Andrei Şaguna şi de minister.
De altfel, înainte de 1868, nu se obţinuse nici acordul guvernului de la Budapesta pentru cedarea obligatiilor de stat, iar fara acestea nu era asigurata partea materială a şcolii şi, în consecinţă, nu se putea cere înfiinţarea liceului.
In buna-credinţă care îi caracteriza, conducatorii romani şi funcţionarii de la comitat nu avea o viziune suficienta a dainuirii comitatului Zarand. Credeau ca acesta va fi menţinut mult timp şi, în această credinţă, doreau o şcoală romaneasca în afara adversitaţilor confesionale. Sigur că ar fi fost bine aşa, dar comitatul Zarand a fost desfiintat în 1876. La acea data ar fi fost desfiinţat şi gimnaziul din Brad sau ar fi fost transformat în gimnaziu de stat. Această perspectivă a fost înţeleasa mai bine de Andrei Şaguna decat de conducerea comitatului.
Odată obtinuta aprobarea, prefectul Demetriu Ionescu, urmaşul pentru scurt timp al lui Ioan Pipoş, pensionat din oficiu în 1868, a dispus formarea unei comisii de redactare a proiectului de statut, formata din: protopopul Moise Lazar, dr. Iosif Hodoş, G. Secula, Ioan Groza, protopop în Halmagiu, şi Tobia Mihailovici. Statutul a Post votat §i aprobat in sesiunea comisiei şcolare din 8 februarie 1869.
Menţionăm că între timp protopopul Iosif Başa a decedat şi a urmat, ca protopop, Moise Lazar.
Statutul prevedea în paragraful l: ,.Gimnaziul din Brad, comitatul Zarand, e gimnaziu national roman gr.or., el e gimnaziu mare de opt clase şi se bucura de toate drepturile şi prerogativele unui gimnaziu public de
stat".
Statutul a fost trimis episcopului Andrei Şaguna, care a exoperat aprobare cu nr. 11387/1869 la 14 iulie 1869, semnată de ministerul reg. ung. baron I. Eotvos.
D. Averea fondului gimnazial. Organele de conducere
Averea fondului gimnazial consta din:
-localul cumpărat, cu destinaţia să adapostească salile, colecţiile şi biroul şcolii, în valoare de 2000 florini;
- efectele de stat, cedate de comunele zărăndene, 58200 florini;
-moşia de la Mihaileni, cumpărată în 28 aprilie 1863, cu 16700 florini., un izvor de caştig pretios.
La acestea s-au mai adaugat, cu timnul, alte donatii.

Organele de conducere erau cele prevazute în statut şi care erau in acord şi cu,,Statutul organic", legea de organizare a bisericii ortodoxe data de Andrei Şaguna la 1868, elaborată, pentru timpul de atunci, într-un larg spirit democratic, cu participarea, în măsura preponderenta, a mirenilor în organizatiile bisericeşti.
Dupa statut, gimnaziul era proprietatea protopopiatelor Brad şi Halmagiu şi se conducea de reprezentanţa gimnazială compusa din 72 membri. Din acestea se alegea un comitet administrativ de 12 membri, care rezolva probleme curente.
Directorul gimnaziului era protopopul Zarandului. Numai după ce se va trece la completarea cu clasele V-VIII directorul va fi ales dintre profesorii calificaţi ai gimnaziului. De menţionat că înainte de a se trece la completarea liceului (1919), protopopul s-a retras începând cu 1891, fiind numit director un profesor titular definitiv.

Articol preluat din prof. Dr. Nestor Lupei, Prof. Romulus Neag, Prof. Circo Stelian, Prof. Gavrilă Paşcu, "Monografia Colegiului Naţional "Avram Iancu" Brad", Ediţie revăzută şi completată 1869-2009, Brad 2009.

ŢARA ZARANDULUI

2010-02-18T00:23:00.000-08:00

Vechimea judeţului Zarand (a comitatului, cum i se spunea) "se pierde in negura istoriei".
Date mai precise despre existenţa acestui ţinut se înregistrează începând din secolele XIV-XV, când avea o întindere foarte mare: "de la stanca Vulcanului în hotarul Abrudului, iar spre apus până în judeţul Bechiş (Beches), astăzi în Ungaria, cuprinzând oraşele Csaba şi Gyula, de-a lungul văilor Crişului Alb şi Negru, iar spre sud-vest până la cetatea Şiria şi chiar pană în Banat la Lugoj despre care aminteşte în 1444 ca avea şapte districte romaneşti.
Informaţiile despre ţinutul Zarandului devin mai consistente în secolul al XVI-lea, din epoca ocupaţiei turceşti, care a durat, cu întrerupere, timp de 150 de ani, începând de la 1526, când turcii, în urma biruinţei de la Mohaci, au ocupat Ungaria şi când judeţul Zarand era compus numai din patru districte: Zarand (de la comuna cu acelaşi nume), Ineu, Hălmagiu, Brad, cu capitala Ia Ineu (Ienopole).
Fiind un ţinut de graniţă şi, din aceasta cauză mereu disputat, în 1741, judeţul Zarand a fost împărţit între Ungaria şi Principatul Transilvan, partea superioară, de la B1ăjeni-Dupăpiatră pană la Guravăii, cu plasele Hălmagiu şi Brad, păstrând aceeaşi denumire de Zarand, care se va menţine apoi în continuare, va fi anexată Principatului Transilvan, iar teritoriile dinspre apus, cu plasele Zarand, Şiria, Ineu, pană la Gurahonţ (inclusiv) rămânând Ungariei. În urma acestor delimitări teritoriale, capitala judeţului se stabileşte la Baia de Criş, localitate în centrul ţinutului.
În 1784, anul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan, judeţul Zarand a fost desfiinţat şi anexat judeţului Hunedoara, fiind apoi reînfiinţat în 1790. În anii următori, printr-o nouă arondare, a fost iarăşi desfiinţat şi anexat prefecturii de la Orăştie, fiind refăcut în prima jumătate a veacului trecut.
Toate aceste modificări administrativ-teritoriale vorbesc de la sine despre condiţiile vitrege ale românilor din aceasta pane de ţară. Dar istoria îşi va pune mereu pecetea asupra ţinutului şi locuitorilor săi.
Populaţia judeţului era compusă aproape numai din romani (96%). Cu excepţia localităţilor Baia de Criş, Ţebea şi Caraci, toate celelalte erau comune iobagiale şi constituiau proprietatea unor nobili: contele Betlen, Crisciory, Toldalaggi, Brady, Ribiczey, Covaci, fraţii Hallaky, Cozma şi alţii.
Asuprirea şi abuzurile nobililor întreceau orice limite "În timpul când nobilul îşi petrece viaţa în dolce farniente, ţăranul suportă toate greutăţile ţării, plăteşte singur contribuţie, face poduri, drumuri şi tot el plăteşte vama pe ele. Plăteşte popa, pe dascăl, pe judecător, pe notar şi tot ce i se cere". Aşa se explică atâtea revolte ţărăneşti pe aceste pământuri poate cele mai frământate din tot cuprinsul ţării, culminând cu revoluţiile de la 1784 şi 1848, conduse de Horea, Crişan şi Avram Iancu.
Ca urmare a Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, Curtea de la Viena îi restabileşte autoritatea pe întreg teritoriul imperiului, inaugurând pentru o perioadă de zece ani "epoca absolutismului", care, pe baza principiului "egalei îndreptăţirii" a tuturor popoarelor, acordă o oarecare autonomie şi ţinuturilor româneşti din Transilvania.
În această perioadă de "liberalism", şi populaţia românească dobândeşte dreptul să-şi aleagă funcţionari romani şi să-şi decreteze limba română ca limbă oficială a judeţelor. În aceste condiţii, au fost numiţi şi câţiva prefecţi români: Emanuel Gojdu la Lugoj, Ioan Bran de Lemeny la Fagăraş, Sigismund Pop în districtul Chioarului, Ioan Pipoş în Zarand, care, în această calitate, intra de drept, ca membru, în Casa Magnaţilor (Senat) a Parlamentului ungar.
Noul prefect al judeţului, Ioan Pipoş, cu strălucite studii juridice la Universitatea din Cluj, apoi de montanistică (inginerie minieră) la Academia din Chemnitz, a participat la Adunarea Naţională de pe Câmpia Libertăţii din Blaj din 3/15 mai 1848, fiind ales membru în "Comitetul permanent" pentru organizarea luptei de afirmare şi dezrobire a românilor. După înfrângerea revoluţiei, se refugiază pentru scurt timp în Ţara Românească, apoi se reîntoarce în Transilvania, după instituirea absolutismului, având mai multe funcţii: comisar adjunct la Deva, apoi, în aceeaşi funcţie la Făgăraş, secretar de consilier la Tribunalul din Sfântu Gheorghe şi în 1854 pretor la Ciucul secuiesc, peste tot afirmându-se ca un spirit justiţiar şi curajos, ceea ce l-a făcut iubit de populaţia secuiască.
Numirea lui Ion Pipoş în calitatea de prefect (comite-suprem) a fost peste tot primită cu simpatie. La Brasov, a fost salutat şi felicitat de George Bariţiu. Călduroase primiri i s-au făcut la Sibiu, Orăştie, Deva, Băiţa. În ziua de 19 martie 1861, noul prefect păşeşte pe teritoriul judeţului Zarand şi este întâmpinat cu alai la graniţă.
Cu o bogată experienţă în viaţa politică şi administrativă, problema esenţială care l-a preocupat în cel mai înalt grad a fost selectarea şi recomandarea către reprezentanţa judeţeană (congregaţia comitatensă) pentru alegerea în administraţia românească nou înfiinţată a unor personalităţi de prestigiu, care să-1 sprijine în aplicarea noii constituţii referitoare la noua ordine administrativă: dr. Iosif Hodoş, prefect I (vicecomite), Amos Frâncu, prefect II, Sigismund Borlea, deputat în Parlamentul de la Budapesta, Al. Şterca Şuluţiu, Gheorghe Solomon, Antonio Culeanu etc. În spiritul toleranţei româneşti, au fost propuşi şi li s-au acordat funcţii şi personalităţilor de origine maghiară, dar unii n-au acceptat slujbele, refuzând să colaboreze cu românii.
Printr-o fericită coincidenţă, s-au întalnit atunci în gând şi faptă cu conducătorii judeţului şi reprezentanţi ai clerului: protopopii ortodocşi din Brad şi Hălmagiu, Iosif Başa şi Petru Moldovan, îndrumaţi cu părintească afecţiune de Andrei Şaguna, mitropolitul Ardealului.
În adunarea reprezentanţei judeţului, cu toată împotrivirea conducătorilor populaţiei maghiare: Toldalgyi, Ribiczei, Kireny etc., prefectul anunţă hotărârea adoptată: "Limba română se declară limba oficioasă a comitatului pe baza votului majorităţii, dar se va respecta şi limba maghiară".
Dar condiţiile favorizante ale administraţiei romaneşti din Zarand sunt de scurtă durată, căci în 1868 Ioan Pipoş a fost înlocuit din funcţia de prefect, urmându-şi alte rosturi, fiind numit în funcţie, ca trimis special al guvernului de la Budapesta, Alexandru Haller, cu misiunea de a schimba înfăţişarea românească a judeţului. Din acest moment, toate documentele care emanau de la prefect se vor publica numai în limba maghiară. Numai la protestele energice ale lui Iosif Hodoş, Sigismund Borlea, Ioan Vlasa, Teodor Papp şi alţii s-a admis ca acestea să se facă şi în limba română. Prin legea de arondare administrativă din 1876, articolul 33, judeţul Zarand este definitiv desfiinţat, plasa Brad fiind alipită judeţului Hunedoara, iar plasa Hălmagiu judeţului Arad. "Mica Românie", cum era numit Zarandul în Parlamentul de la Budapesta, trebuia să dispară din harta administrativteritorială şi politică a Transilvaniei.
Dar lupta continuă. Bradul, aşezat la încrucişarea şoselelor Abrud, Deva şi Arad, vestit târg al moţilor crişeni şi arieşeni, va deveni centrul economic şi cultural al Zarandului, după mutarea aici a Protopopiatului Ortodox (în urma unor disensiuni între preoţii greco - catolici şi ortodocşi) şi după înfiinţarea gimnaziului, Baia de Criş rămânând, pane la desfiinţarea judeţului, centrul administrativ şi judecătoresc.
Prin truda şi entuziasmul demn de toată admiraţia, prin spiritul de sacrificiu al locuitorilor acestor meleaguri, aici, la Brad, se vor pune bazele celui de al V-lea liceu românesc din Transilvania. Ceea ce îl diferenţiază şi îi asigură o identitate unică în rândul celorlalte instituţii şcolare similare îl constituie faptul că s-a născut în una din cele mai sărace regiuni, fără nici un sprijin din partea statului, printr-o impresionantă solidaritate a conducătorilor laici şi ai clerului, cu contribuţia materială decisivă a foştilor iobagi de pe domeniile nobiliare.
Celelalte patru licee româneşti s-au născut în alte împrejurări, având alte particularităţi. Cel de la Blaj, înfiinţat în 1754 de episcopul Petru Pavel Aron, este de religie greco-catolică, ca şi cel de la Beiuş, înfiinţat în 1828, prin stăruinţa episcopului Samuil Vulcan, ambele cu limba de predare latină. Liceul de la Braşov, creat într-o regiune mai bogată, în 1850, a beneficial de sprijinul substanţial al negustorilor şi al mitropolitului Andrei Şaguna. Cel de la Năsăud, înfiinţat în 1863, s-a născut din fondurile regimentului grăniceresc.
Cu atât mai mare este meritul celor care au creat aici, în "Ţara de piatră", o şcoală "mai înaltă", un gimnaziu cu 4 clase, completat mai târziu la 8 clase.
Mărturiile despre situaţia învăţământului până la înfiinţarea gimnaziului sunt sărace. Se ştie că pe la mijlocul secolului al XIX-lea pentru populaţia românească din Zarand era o singură şcoală în Brad, în timp ce pentru unguri erau cinci şcoli la Crişcior, Brad, Baia de Criş, Ribiţa, şi Baiţa, deşi Zarandul era o regiune cu populaţie predominant românească. Se presupune că o asemenea şcoală românească mai fiinţa în Hălmagiu.
În anul 1858, comunităţile zărăndene s-au angajat să înfiinţeze 15 şcoli în Zarand. În trei ani, până la 1861, au fost înfiinţate numai 5 şcoli la: Brad, Tebea, Valea Brad, Junc (Dumbrava) şi Rişculiţa.
Urma să se înfiinţeze şcoli în: Blăjeni, Dupăpiatră, Buceş, Bulzeşti, Tomnatec, Luncoiul de Jos, Crişcior, Bucureşci, Ribiţa şi Birtin. Datele de care dispunem nu ne informează despre şcolile din Plasa Hălmagiu. În anii următori, funcţionau 36 astfel de "şcoli poporale" în Protopopiatul (Tractul), Zarand, unde, ca şi în alte părţi ale Transilvaniei, protopopul era şi inspector şcolar, având misiunea specială de a veghea la înfiinţarea de şcoli în parohii şi la buna lor funcţionare, raportând "oblu" la episcop.

Articol preluat din prof. Dr. Nestor Lupei, Prof. Romulus Neag, Prof. Circo Stelian, Prof. Gavrilă Paşcu, "Monografia Colegiului Naţional "Avram Iancu" Brad", Ediţie revăzută şi completată 1869-2009, Brad 2009.

Prima Pagină

2010-02-18T00:17:00.000-08:00

BINE AŢI VENIT PE BLOGUL

PAROHIEI NOASTRE

Ghid istoric, turistic si geografic al comunei Ribita si a catorva localitati invecinate

2010-01-02T04:50:00.000-08:00

Ghid Istoric Geografic Si Turistic Al Comunelor Vata de Jos Baia de Cris Bulzestii de Sus Si Ribita

Rezervatia Naturala Speologica Cheile Ribicioarei si Uibarestilor

2010-01-02T04:20:00.000-08:00

Rezervatia Naturala Cheile Ribicioarei Si Uibarestilor

Prezentare generală a picturii

2008-12-30T05:00:00.000-08:00

Pentru a putea citi textul daţi clik pe fotografie sau pe text

Prezentare generală

2008-11-29T02:47:00.000-08:00

Biserica ,,Sf.Nicolae” - Ribiţa (sec. XV )

Biserica din Ribiţa se înscrie între cele mai valoroase monumente istorice din Transilvania, a cărei întemeiere poate fi apreciată în perioada anilor 1405-1414. Situată în nordul Hunedoarei, biserica este mărturie despre existenţa românilor ortodocşi pe aceste meleaguri într-o epocă despre care avem puţine informaţii. Din sec. XIII avem date despre românii hunedoreni care apar în ,,zarea istoriei” cu micile lor organizaţii de tip ,,statal” conduse de cneji (voievozi).

Din rândurile românilor hunedoreni s-a ridicat Iancu de Hunedoara,apărătorul Europei în faţa ameninţării turceşti,care şi-a recrutat o parte din ostaşii săi din aceste ţinuturi.

Către sfârşitul perioadei feudale, tot aici aflăm amintirile cele mai vii ale trecutului zbuciumat al poporului român. De aici s-a pornit cunoscuta răscoală condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, ultimul fiind originar din satul vecin Vaca (azi Crişan). Tot pe aceste meleaguri, în anii 1848-1849 s-au dus o parte din eroicele lupte sub conducerea lui Avram Iancu, care este înmormântat la Ţebea, lângă gorunul lui Horea, alături de prefecţii săi Ioan Buteanu şi preotul Simion Groza. Toate acestea vorbesc despre dorinţa românilor de aici pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru păstrarea credinţei strămoşeşti.

Biserica a fost construită din piatră în stil navă, asemănător cu cele la Crişcior, Hălmagiu, Leşnic. Grosimea pereţilor e de 0,90m, iar pentru turn variază între 1 şi 1,10 m. Descifrarea pisaniei de pe peretele sudic ne indică data de 14 Iulie 1417 ca şi dată a sfinţirii bisericii.

În urma descifrării parţiale a pisaniei şi în urma studierii unor documente din 1868 care vorbesc despre această pisanie, s-a ajuns la concluzia că biserica a fost ctitorită de fraţii Matia, Vratislav şi Miclăuş aceştia fiind fiii lui Vladislav care stăpânea la acea dată satele Mesteacănul de Jos şi de Sus, Ribiţa şi ,,Terfalva” (Ţebea ?). Documentele spun că în 1404 Vladislav a fost sancţionat cu pierderea moşiilor de către regele Sigismund pentru ,,nota infidelitas”. Fiii săi primesc însă înapoi moşiile acesta fiind probabil momentul în care încep zidirea bisericii. În continuare, în sec. XVI –XIX nici un izvor scris nu vorbeşte despre biserică.

Dar soarta ei a fost legată cu siguranţă de cea a familiei de ctitori care s-a divizat în cel puţin trei ramuri (Nemes, Ribiczey, Bradi), care într-o anumită perioadă au abandonat ortodoxia sub influenţa şi presiunea reformei protestante, biserica fiind primită înapoi de comunitatea ortodoxă (care nu şi-a abandonat credinţa) probabil în sec.XIX. Între anii 1860 şi 1870 au avut loc modificări în lăcaşul de cult. S-a ridicat un pridvor (acum demolat), s-au lărgit ferestrele, s-a realizat o boltă susţinută pe pilaştri şi un balcon pe partea de vest (ambele demolate astăzi). La acel moment de refacere se pare că au fost prima oară văzute pe zidurile bisericii, atât la interior cât şi la exterior fresce şi inscripţii medievale. Atunci s-a scris şi primul articol despre biserica din Ribiţa de către Nemes Odon (originar de aici), în 1868.

Lăcaşul a suferit ulterior şi alte reparaţii în urma cărora s-au conservat şi lăsat la vedere fragmente din pictura interioară despre care vorbesc unele studii dintre care amintim: Silviu Dragomir-1929; Virgil Vătăşianu-1930; Vasile Drăguţ-1970, 1985; Marius Porumb-1980, 1981, 1998; Adrian Andrei Rusu-1990; Ecaterina Chincheza Buculei-1995; Sorin Ullea-2001. Aceste studii au avut menirea de a pune în evidenţă valoarea deosebită, artistică şi documentară, a frescelor de la Ribiţa.

Din ceea ce studiile şi decapările au relevat până acum, pictura interiorului bisericii din Ribiţa pare o realizare dintr-o singură etapă, de o excepţională calitate datorită desenului, cromaticii, expresivităţii figurilor, iconografiei. Cei doi sau trei pictori au lucrat în spiritul tradiţii bizantine dar au recurs şi la modalităţi de limbaj gotic. Fresca de la Ribiţa este superioară iconografic altor fresce din biserici ortodoxe cu care s-au constatat înrudiri (Crişcior, Densuş, Zlatna) şi putem considera că dezvelirea ei integrală va impune rescrierea unor pagini importante de istoria artei transilvănene.

CONTACT

2008-11-26T07:47:00.000-08:00

Informaţii pentru cei care doresc sa viziteze biserica:

Biserica ,,Sf. Nicolae”(sec. XV) se află în com.Ribiţa jud.Hunedoara.

Drumuri de acces: -pe drumul european Deva-Brad-Oradea, la 5 km. de mun.Brad; de la drumul european se urmăreşte indicatorul RIBIŢA ( 1 km.), iar după intrarea în comună se urmăreşte indicatorul :spre Biserica Ortodoxă.

-pe ruta de cale ferată Brad-Arad, se coboară în halta Ribiţa

Pentru mai multe informaţii puteţi suna la următoarel număr de telefon: 0758 994 146 ( preot paroh Diniş Ioan Petru)

Adresa: Diniş Ioan Petru, casa parohială a Comunei Ribiţa, Com. Ribiţa, Jud. Hunedoara.

Deoarece biserica se află într-un amplu proces de restaurare primim cu recunoştinţă orice danie a dumneavoastră pe care o puteţi face în contul :Parohia Ortodoxă Română Ribiţa. cont: RO57RNCB3010000008330001 Deschis la B.C.R. sucursala Brad

Cnejii locali din Ţara Zarandului şi ctitoriile lor

2008-10-21T12:16:00.000-07:00

Rostul voievozilor şi cnejilor locali, ca şi în comitatul Hunedoarei, ori într-alte ţinuturi neaoşe româneşti, trebuie căutat şi aici, în preajma cetăţilor regale, unde aveau să presteze anume servicii ... De cetatea Şiria aparţineau oraşele: Şiria, Galşa, Mâsca, Baia de Criş şi Băiţa, pe când satele erau împărţite în 8 districte ori scaune: al Cladovei, al Arăneagului, al Ciuciului, al Căpâlnei, al Hălmagiului, al Băii de Criş, al Ribiţei şi al Băiţei,

În fruntea fiecărui district stătea câte un voievod, iar satele le conduceau cnejii. Între voievozii de aici cunoaştem pe Vladislav din Ribiţa între anii 1414-1420, care a clădit biserica din acest sat, împreună cu fraţii săi. Voievod al Băii de Criş între anii 1404-1415 era Bâlea şi fiul său Vasile, care nici nu atărnau de comitele suprem al Zărandului, ci erau supuşi deadreptul comitelui din Timiş. Dintre voievozii cu scaunul în Hălmagiu cunoaştem pe Moga între anii 1448-1451.

Aici, în satele aşezate pe cursul Timişului, Murăşului ori al Crişului Alb, voievozii şi cnejii români şi-au căştigat prin apărarea stăruitoare a cetăţilor regale dreptul de a se închina lui Dumnezeu, după datina străveche a bisericii răsăritene. De fapt, ca şi în Maramureş, unde Mănăstirea din Peri era ctitoria voievozilor Drag şi Baliţă, ca şi în Făgăraş, unde boierul român Stanciu se făcu igumen al Scoreilor, ori în Ţara Haţegului, unde cnejii şi voievozii înălţau biserici şi mănăstiri, nici în ţinutul Aradului şi al Zărandului nu se desfăşura viaţa acestor căpetenii româneşti, fără să lase vreo urmă.

Astfel voievodul Bâlea de pe Crişul Alb a clădit prin anii 1409-1415 cu cele două fete ale sale, Zora (Aurora) şi Vilca (Zina) biserica din Crişcior, care stă până azi, iar voievodul Vasile (Vladislav) din Ribiţa a ridicat la 1414-1415, împreună cu fraţii săi, biserica din comuna aceasta. Alte ştiri nu ne-au mai rămas despre ctitoriile lor, dar au trebuit să mai existe şi pe aiurea. În anul 1444 despotul sârbesc George Brancovici a cedat domeniul cetăţii Şiria lui Ioan Huniade cu dreptul de patronat al bisericilor parohiale din Şiria, Galşa, Mâsca, Baia de Criş şi Băiţa şi al tuturor celorlalte biserici şi capele, fie creştine (catolice), fie de ale Românilor, ori unde în cuprinsul cetăţii amintite. Din textul documentului care însoţeşte această cedare se vede clar, că Românii aflători pe teritoriul cetăţii Şiria aveau biserici şi capele, iar cele cinci localităţi menţionate îndeosebi, formând fiecare centrul unui voievodat, vor fi avut biserici mai mari, clădite din piatră

BIBLIOGRAFIE: "Istoria mai veche a românilor de pe teritoriul diecezei arădane" de Silviu Dragomir, extras din revista Transilvania, Sibiu 1917, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane.

paginile 32, 33, 34, 35, 36

2008-10-21T11:24:00.000-07:00

Pictura Bisericii, de SILVIU DRAGOMIR, articol publicat în "Vechile biserici din Zarand şi ctitorii lor în secolele XIV şi XV". Extras din Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Transilvania pe anul 1929. Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1930

pentru a putea citi textul daţi clic pe fotografie

paginile 27, 28, 29, 30, 31

2008-10-21T11:20:00.000-07:00

pentru a putea citi textul daţi clic pe fotografie

paginile 22, 23, 24, 25, 26

2008-10-21T10:31:00.000-07:00

Ortodox Foto

2008-09-26T08:53:00.000-07:00

pentru o vizionare adecvată daţi clik pe SLIDESHOW

Manastirile Din Romania

Tesalonic

Meteora

Cu vaporul spre Muntele Athos

Ouranopolis

Mănăstirea Sf. Ev. Ioan Teologul, Suroti - Tesalonic, Grecia

Termopile

rasarit la Marea Egee

Insula Eghina cu Mănăstirea Sf. Nectarie

Cu vaporul spre Insula Eghina

Athos

Salina Praid

COMUNA RIBIŢA – ISTORIE ŞI PITORESC

2008-09-26T07:35:00.000-07:00

Undele Crişului Alb, năvalnice sau domoale, în funcţie de anotimp, străbat de veacuri minunata Ţară a Zărandului, purtând la vale odată cu susurul lor, cântecele şi doinele crişenilor, tristeţea, bucuriile şi împlinirile lor. În trecerea spre câmpie, apele sale străbat Depresiunea Bradului, traversând imediat după ieşirea din Municipiul Brad, pe o distanţă de 2 km, teritoriul comunei Ribiţa. În această zonă, zările sunt mărginite spre sud şi sud-est de o ramură a Munţilor Metaliferi, ce culminează în vârful Căraci, bogat în minereuri aurifere. Spre nord, dealurile unduiesc până departe în zare, oprindu-se umile la poalele Muntelui Găina, voalat din cauza depărtării.

Comuna Ribiţa se găseşte aici, pe Valea Crişului Alb, vegheată din depărtări de cei doi munţi renumiţi ai Apusenilor: unul pentru fabuloasele sale resurse aurifere, iar celălalt pentru „Târgul de fete” care are loc pe culmea sa, în fiecare miez de vară. Pe aceste locuri îşi vor fi purtat paşii, câteva din figurile emblematice ale istoriei noastre naţionale: Avram Iancu, Crişan, Horia aşa cum spunea poetul născut aici, Vlaicu Bârna: „Pe aici au trecut paşii lui Horea / Şi umbra lui Iancu pe-aici rătăcea; / Cărările toate le poartă durerea / De mult înecată în inima mea.” Aici este una din vetrele de jertfe şi foc ale istoriei noastre, iar denumirile de: Ţebea, Mesteacăn, Vaca (Vaca), au fost scrise cu slove de sânge pentru posteritate.

Prima atestare a satului Ribiţa, datează de la 1369, prin documentul care îi „confirmă lui Neacşa Teodor, stăpânirea asupra satelor Ribiţa, Mesteacănul de Sus şi de Jos şi „Tertfala” (Ţebea). Neacşa Teodor era tatăl cneazului Vladislav, ctitorul bisericii de la Ribiţa. Acesta, în anul 1404 este sancţionat cu pierderea moşiilor de către regele Sigismund de Luxemburg, pentru „nota infidelitas”. În acelaşi an, fiii lui: Matia, Vratislav şi Miclăuş, reprimesc moşiile, drept mulţumire, probabil, încep construcţia bisericii de la Ribiţa. (Adrian Rusu – „Studii şi cercetări la Biserica ortodoxă din Ribiţa).

Satul este mult mai vechi, decât prima sa atestare documentară, în sprijinul acetei afirmaţii, venind uneltele de silex descoperite cu ocazia săpăturilor efectuatela Biserica de la Ribiţa, în anul 1990, precum şi urmele unor exploatări miniere şi ale unor spălătorii de aur aluvionar.

În componenţa comunei Ribiţa intră şase sate: Ribiţa, Uibăreşti, Ribicioara, Crişan, Dumbrava de Sus şi Dumbrava de Jos. Toate satele comunei au gospodăriile înşiruite pe firul apelor de care sunt străbătute, au risipite pe culmile dealurilor ce veghează curgerea apelor, spre întâlnirea cu undele cândva albe, ale Crişului Alb. Gospodăriile comunei sunt în număr de 537, iar populaţia este de 1603 locuitori. Cel mai adesea aceste gospodării se pierd într-o mare de verdeaţă, doar turlele bisericilor punctând centrul aşezărilor. Pădurile coboară până în vale, în ograda caselor, cu mantiile lor bogate de frunze verzi sau arămii. Spinările dealurilor, aflate într-o continuă ondulare, se unesc cu albastrul cerului într-o perpetuă îmbrăţişare. Satul Ribiţa este reşedinţa de comună şi îşi întâmpină călătorul încă de la intrare, cu troiţa ridicată în memoria răsculaţilor de la 1784. Pe aceste locuri, Crişan cu „oastea” sa a început stârpirea nobilimii. Curţile nobilului Ribiczei au fot făcute scrum, iar ţăranii şi-au luat revanşa pentru nedreptăţile suferite de-a lungul anilor din partea acestui nobil.

Biserica ortodoxa „Sf. Nicolae”

Tot în satul Ribiţa se înalţă, încă semeaţă, deşi a înfruntat şase veacuri din istoria zbuciumată a poporului român, biserica ortodoxă, declarată monument istoric şi înscrisă în Patrimoniul European. Această biserică, construită la 1414, din piatră de râu, în stilul sala cu tavan, este singurul ansamblu iconografic bizantin din Transilvania sec. XV, păstrat integral. Pictura iniţială, păstrată aici sub straturi succesive de var, nu are numai o valoare artistică deosebită, ci ea reprezintă un inestimabil „document istoric”. Astfel Sorin Ulea spune că pictura de la Ribiţa, şi în special chipul Arhanghelului Mihail pictat în altarul acestei biserici „e un document istoric şi încă unul infinit mai important decât un document scris ce s-a păstrat de pe la 1400”. Acelaşi autor spune despre pictura de la Ribiţa, că ar fi „unicul document istoric ce dovedeşte fără replică posibilă ci doar prin simplul fapt că există, continuitatea românilor din Transilvania, continuitate nu numai biologică ci şi culturală”.

Pictura de la Ribiţa mai dovedeşte existenţa unei şcoli vechi şi valoroase de pictură încă din sec. XII, precum şi un mediu de cultură elevat în care trăiau cnejii români în perioada respectivă. Ribiţa aduce deci certitudinea că la 1200, nu eram un popor de simpli păstori, de-abia descinşi pe aceste meleaguri, cu traista-n băţ. (Sorin Ulea – „Arhanghelul de la Ribiţa”)

Mănăstirea Crişan

La intrarea în satul Crişan, aşezată între dealuri şi păduri, ne întâmpină Mănăstirea Crişan, reconstruită în 1992, pe urmele vechii mănăstiri care a dăinuit aici, aproximativ între anii 1550-1800. Biserica a fost construită sub formă trifată, din piatră şi cărămidă, fiind pictată de două ori de-a lungul timpului. Ultima pictură a fost realizată de acelaşi pictor care a realizat şi pictura bisericii de la Mănăstirea Prislop. Construcţia trifată (în cruce) era specifică bisericilor din Ţara Românească, prezenţa acestui tip de construcţie la Crişan dovedind relaţiile strânse pe care le aveau românii de aici şi din întreaga Transilvanie cu cei de la sud de Carpaţi.

Casa memoriala Crisan

De la mănăstire, continuându-se drumul spre centrul satului, pe pârâul Goldeştilor, se ajunge la casa ridicată în memoria lui Crişan, cel care a fost unul dintre conducătorii răscoalei de la 1784. Casa în care s-a născut în 1732 Giurgiu Marcu, zis Crişan, a dăinuit, se pare, până în 1935. Pe locul vechii case a fost ridicată în 1979 o altă construcţie care a primit destinaţia de casă memorială.

Casa memoriala „Vlaicu Barna”

În centrul satului Crişan poate fi vizitată casa în care s-a născut la 04.12.1913, scriitorul Vlaicu Bârna. Acesta debutează cu volumul de versuri „Cabane albe”. Alte apariţii editoriale au fost „Brume”, „Turnuri”, „Minerii din satul Crişan”, „Tulnice în munţi”, „Auster” precum şi romanele: „Când era Horia Împărat” şi „Romanul Caterinei Varga”.

O altă personalitate a satului Crişan a fost şi geologul Dimitrian Laurenţiu – Viorel Brana, unul din reputaţii oameni de ştiinţă din România, născut la 26 octombrie 1907. În timpul vieţii renumitul geolog a pus în evidenţă numeroase zăcăminte minerale şi de asemenea a publicat un număr însemnat de studii de specialitate.

Prin Apuseni, trosneau sub vânturi

Cireşii pădureţi şi prunii,

Cu inimile-nfipte-n piatră

Tăiau vârtejul doar gorunii

Atunci se depăna agale

Povestea Cerbului din codrii,

Ascuns în bungetul pădurii

Luând în corn vrăjmaşe zodii.

Vlaicu Bârna

STRÂMBA, DUMBRAVA DE JOS ŞI DUMBRAVA DE SUS

Pe firul Văii Juncului, în amonte, se înşiruie casele satelor Dumbrava de Sus şi Dumbrava de Jos. În ultimul din cele amintite, gospodăriile urcă pe culmile dealurilor până la poalele de piatră calcaroasă ale Strâmbei, ce are o altitudine de 1154m. Impresionează în cele două sate amintite, bisericile de lemn, construite în sec XIX şi declarate monumente istorice, precum şi şurile vechi acoperite cu paie. De aici de sus, de sub colţii Strâmbei ai senzaţia că dacă întinzi mâna, ai putea să mângâi obrajii bucălaţi de nori sidefii ai cerului. Chiar zborul îţi pare aici posibil, pentru că zbori cu adevărat, odată cu privirea ce-ţi cutreieră de pe o culme de deal pe cealaltă, mai departe, tot mai departe, până când rătăceşte fără noimă în albastrul ceţos al depărtărilor. Iar timpul pare să-şi fi oprit şi el goana nebunească, aşezându-se să se odihnească în fâneţele bogat înflorite, lăsându-se fermecat de aroma fânului. Într-adevăr, timpul s-a oprit aici, deoarece în jur, înfipte în coasta dealurilor, îl vor înfrunta cu demnitate, numeroase şuri cu impozante acoperişuri ţuţuiate de paie, ce par descinse parcă din alt veac.

RIBICIOARA

Din Dumbrava de Sus, peste dealuri, prin fâneţe şi păduri se poate coborî în alt sat al comunei: Ribicioara, situat pe valea cu acelaşi nume. Biserica de aici, construită în 1876, declarată monument istoric, ţâşneşte cu turla-i veche spre înălţimi, scăpată parcă din strânsoarea dealurilor din jur.

CHEILE RIBICIOAREI

Pe valea Ribicioarei, în amonte de sat, se desfăşoară Cheile Ribicioarei, pe o lungime de 3 km. Valea a ferestruit în pereţii albi de piatră calcaroasă, chei cu un farmec aparte. Ţancurile, brânele şi grohotişurile, sunt îmbrăcate în tufişuri de corn, sânger, porumbar, măceş, păducel, soc şi în special de liliac sălbatic, acesta din urmă înflorind abundent şi în nuanţe variate, la începutul lunii mai. Mai sus pe culmi, pădurile şi fânaţurile îşi dispută supremaţia asupra locurilor. În apropierea curgerii înspumate a apei, perdelele de ferigi şi iederă marmorată, coboară în verzi cascade.

Cheile sunt declarate areal protejat de categoria a IV-a, tot aici găsindu-se alături de alte grote de dimensiuni mai mici şi Peştera Cizmei. Aceasta are o lungime de 69 m, o diferenţă de nivel de 41 m şi a fost declarată rezervaţie speologică de categoria a III-a, aici fiind descoperit un schelet uman din perioada neolitică, precum şi oase de urs de peşteră (Ursus speleus). Tot pe pereţii acestei peşteri, la intrare, se mai pot distinge încă, desene rupestre, ce constau în cercuri concentrice sau intersectate, cruci înscrise în cerc, toate datând din perioada neolitică.

CHEILE UIBĂREŞTILOR

De la Cheile Ribicioarei, peste deal, spre apus, se ajunge la Cheile Uibăreştilor, situate pe Valea Bulzeştilor, în amonte de satul Uibăreşti. De fapt aceste chei nu se află pe teritoriul comunei Ribiţa, aparţinând comunei Bulzeşti, dar accesul spre chei este mai facil prin satul Uibăreşti, sau cum aminteam mai sus, peste deal, din Cheile Ribicioarei. Punctul de maximă atracţie al acestor chei, declarate şi ele areal protejat de cat. a IV-a, este Podul Natural Grohot, o ultimă rămăşiţă a peşterii care a existat în trecut aici. Şi aceste chei aduc un aport substanţial de farmec şi pitoresc zonei.

În satul Uibăreşti, casele se înşiruie pe firul văii, nu demult scăpată din strânsoarea cheilor. Năpădite de verdeaţa din jur, par minunate case de vacanţă, înconjurate de flori şi grădini de legume. Totul în jur respiră un aer de prospeţime, linişte, pace şi echilibru.

OBICEIURI, TRADIŢII, MEŞTEŞUGURI

Comuna se înscrie în ceea ce priveşte obiceiurile şi tradiţiile, în cele specifice Ţării Zarandului. Obiceiurile cel mai bine păstrate sunt cele legate de sărbătoarea Crăciunului. În această perioadă, în toate satele comunei se merge cu colinda. Grupuri de copii cu „Steaua”, cu „Viflaimul” sau cu „Ţurca”, cei din urmă fiind însoţiţi de instrumentişti, merg prin sate, din casă în casă, vestind bucuria naşterii pruncului Iisus. Colindele vechi păstrate sunt în număr mare, ele având tematici diverse, atât religioase cât şi laice.

În ceea ce priveşte meşteşugurile populare, sunt de remarcat artizanii constructori de fluiere de la Dumbrava de Sus. Excelează în această îndeletnicire Mateş Petru care a fost prezent cu fluierele sale la diverse târguri de gen. Sunt deosebit de frumoase covoarele care se ţes în comună, iar lucrurile de mână cusute sunt extrem de diverse. Cu ocazia Paştelui se încondeiază ouă.

Călătorul ajuns pe aceste locuri, va fi cu siguranţă fermecat de frumuseţea lor, va fi plăcut impresionat de ospitalitatea, hărnicia şi bunăvoinţa localnicilor şi va pleca mai departe îmbogăţit spiritual după ce va fi bătut cu pasul şi cu sufletul, pagini din istoria naţională.

BIBLIOGRAFIE:

Articolele au fost preluate din revista „Ribiţa” – 2004, revistă editată de Primăria Comunei Ribiţa, redactor Monica Duşan.

VIDEO RIBIŢA

2008-09-25T07:31:00.000-07:00

Vezi mai multe video din Film
»

»

ATRACŢII TURISTICE

2008-08-06T04:10:00.000-07:00

În apropierea Comunei Ribiţa se găsesc cateva obiective turistice care merită vizitate:

Mănăstirea "Sfânta Treime" din Crişcior;

Muzeul de Etnologie din Crişcior

Mănăstirea Crişan;

Biserica monument istoric "Adormirea Maicii Domnului" din Crişcior;

Muzeul Aurului din Brad ;

Muzeul de Etnografie din Brad

Staţiunea balneo-climaterică Vaţa

Complexul Ţebea cu mormantul lui Avram Iancu, gorunul lui Horea şi gorunul lui Avram Iancu
Mocăniţa care circula pe ecartament îngust între Brad şi Crişcior

Cetatea Devei;

Imagini de la Mănăstirea "Sfânta Treime" din Crişcior

Imagini de la Manastirea Crisan:

Imagini de la Mănăstirea Prislop

CUVÂNTUL PĂRINTELUI

2008-08-01T05:34:00.000-07:00

SF. EVANGHELIE

Conferinţe susţinute de Părintele Letea Alexandru la Sala "Logos" din Deva

TINERII ŞI BISERICA

»

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE 1

»

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE 2

»

SFÂNTA ÎMPĂRTĂŞANIE 3

»

ORTODOXIE ŞI ORTOPRAXIE 1

»

ORTODOXIE ŞI ORTOPRAXIE 2

»

Predica părintelui ţinută la Biserica Facultăţii de Teologie din Arad

SF. EVANGHELIE

2008-08-01T05:32:00.000-07:00

ORTODOXIE PE NET

2008-07-28T01:39:00.000-07:00

FILOCALIA SFINTELOR NEVOINŢE ALE DESĂVÂRŞIRII sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi, care arată cum se poate omul curăţi, lumina şi desăvârşi.

OrtodoxMedia (Multimedia: conferinţe, predici, muzică, slujbe, emisiuni, cărţi, slujbe, diverse, provita; Ştiri; Opinii; Autori; Sondaje)

Arhiva Ortodoxă (video, audio, imagini)

Site-ul oficial al Patriarhiei Române

Resurse Ortodoxe (audio, video, carti, radio ortodox, manastiri, calendar)

CREŞTIN ORTODOX (Învăţătură creştin-ortodoxă, audio, video, Istoria Bisericii, Istoria Religiilor, organizare BOR, sărbători, vieţile sfinţilor, director web, biserici, mănăstiri, rugăciuni, datini şi obiceiuri, colinde)

Bloguri

CUVINTE DE FOLOS

2008-07-28T01:34:00.000-07:00

Părintele Serafim Bădilă de la Mănăstirea Căşiel

Imagini cu Monahul Paisie Aghioritul

Imagini cu Părintele Porfirie

onclick="window.open(this.href);return(false);">

CONCLUZII

2008-07-09T03:41:00.000-07:00

Ctitoriile voievozilor din Zărand se alătură celor mai vechi mărturii ale arhitecturii de zid din ţara noastră, primului şi celui mai numeros grup de picturi medievale din câte ni s-au păstrat în vestul României. Ceea ce se manifestă esenţial în picturile murale ce împodobesc aceste monumente este faptul că, pe lângă caracterul precumpănitor occidental al acestei arte, pe lângă reflexele bizantine într-o originală sinteză cu elemente apusene, în realizarea lor apar, pentru prima dată în istoria artei medievale româneşti, elemente care aparţin nemijlocit mediului local, înfăţişând – odată cu cele dintâi imagini scenice ale oamenilor acestor locuri – anumite aspecte ale vieţii şi culturii materiale şi spirituale a feudalilor români ce trăiau izolaţi în mijlocul unei societăţi de altă confesiune şi de altă tradiţie culturală. Tablourile votive, ctitoriceşti, de la Hălmagiu, Ribiţa şi Crişcior tălmăcesc deosebit de expresiv modul de viaţă, portul şi simţirea ctitorilor – cnezi şi voievozi de ţară – strâns legaţi de lumea satelor din mijlocul cărora se înălţaseră, diferită de cea a clasei stăpânitoare din Transilvania. Picturile murale ale acestor vechi monumente din Zărand reprezintă creaţia unor meşteri zugravi locali hrăniţi din tradiţii, receptivi la înnoiri, care au ştiut să facă sensibile aspiraţiile mediului românesc din care descindeau, să evoce ţinuta fizică şi morală a cnezilor şi voievozilor transilvăneni, care ştiau să lupte eroic împotriva duşmanilor şi să înfrunte cu demnitate moartea. Totodată, aceste picturi rămân mărturii ale reflectării în arta medievală românească a unor realităţi de ordin social şi cultural datorate, neîndoielnic, izolării în care trăiau românii arhaicelor „ţări româneşti” din Transilvania, care nu cunoşteau nivelul vieţii de curte a unui Basarab, Vlaicu sau Alexandru cel Bun. În picturile ce împodobesc vechile monumente de artă din Zărand găsim aşadar cele mai vechi expresii ale picturii medievale româneşti conforme nivelului acelui răstimp al culturii noastre populare. Reduse ca proporţii, dar impresionante prin vigoarea formelor arhitecturale, prin sinceritatea şi căldura expresiei, aceste vechi lăcaşuri de piatră traduc ceva din încordarea acelor vremi, când, în condiţii grele şi cu mijloace puţine, voievozii şi cnezii români care le-au ctitorit au încercat să facă evidentă, reuşind credem, statornica lor năzuinţă de afirmare.[1]

[1] Florian Dudaş, Zărandul – chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981, pp. 42-43.

2008-07-09T03:35:00.000-07:00

BINE ATI VENIT PE SITE-UL

PAROHIEI NOASTRE!

(sursa: crestinortodox.ro)

În Muntele Athos la izvorul Sf Atanasie

ISTORIE LOCALA

2008-07-09T03:23:00.000-07:00

File de istorie:

1. RĂSCOALA LUI HOREA ŞI ŢARA ZĂRANDULUI

2. REVOLUŢIA DE LA 1848 ŞI DESFĂŞURAREA EI ÎN ZONA ZĂRANDULUI - AVRAM IANCU ŞI IOAN BUTEANU

3. CNEJII LOCALI DIN ŢARA ZARANDULUI ŞI CTITORIILE LOR

Personalităţi din Ţara Moţilor:

Avram Iancu

REVOLUŢIA DE LA 1848 ŞI DESFĂŞURAREA EI ÎN ZONA ZĂRANDULUI - AVRAM IANCU ŞI IOAN BUTEANU

2008-07-09T03:21:00.000-07:00

Revoluţia română de la 1848 a fost parte a revoluţiei europene din acelaşi an şi expresie a procesului de afirmare a naţiunii române şi a conştiinţei naţionale. Revoluţia a început în Moldova iar de aici s-a extins şi în celelalte regiuni ale ţării, Muntenia apoi Transilvania.

Printre cauzele care au dus la izbucnirea ei am putea aminti contradicţiile social-economice, social-politice şi mai ales naţionale în care se zbătea societatea românească în deceniile 3 şi 5 ale sec. XIX şi care nu puteau fi rezolvate decât pe cale revoluţionară. În Ardeal nobilimea şi majoritatea burgheziei maghiare ce ocupa poziţii dominante în toate domeniile de activitate respingeau revendicările justificate ale naţiunilor nemaghiare şi ale ţărănimii iobage. Dietele din anii 1842 şi 1847, dominate de nobilimea maghiară, ai hotărât: introducerea obligatorie a limbii maghiare în şcolile româneşti, confiscarea pământului de la ţărani şi sporirea obligaţiilor feudale..

În proclamaţia din 25 martie 1848 Simion Bărnuţiu a cerut ca românii şi maghiarii să aibă drepturi egale în Transilvania.

În luna mai 1848 are loc o impresionantă Adunare Naţională pe câmpia din marginea oraşului Blaj, care de atunci se va chema Câmpia Libertăţii, la care participă 40 000 de persoane. Aici se formulează programul în 16 puncte al revoluţiei:

· Independenţa naţiunii române pe baza principiului libertăţii, egalităţii şi frăţiei.

· Reprezentanţi în Dietă proporţional cu numărul românilor.

· Admiterea românilor şi a limbii române în administraţie, justiţie şi armată.

· O adunare naţională generală anuală.

· Independenţa bisericii române

· Desfiinţarea iobăgiei şi a dijmelor.

· Libertate industrială şi comercială.

· Desfiinţarea vămilor ce despart Transilvania de Moldova şi Muntenia.

· Şcoli româneşti de toate gradele.

Cererile adunării de la Blaj trimise la Dieta Transilvaniei şi la împăratul de la Viena se întorc fără nici un rezultat. Ba mai mult, în 29 mai 1848 Dieta de la Cluj a proclamat unirea Transilvaniei cu Ungaria, fapt care a nemulţumit profund pe români. De aceea mişcările revoluţionare se intensifică. Legea desfiinţării iobăgiei, votată la dieta de la Cluj nu se aplică în practică, nobilimea continuând să silească ţăranii la robotă. Sutele de mii de ţărani nu sunt împroprietăriţi, rămânând în vechea dependenţă economică faţă de moşieri. Iar când iobagii se împotriveau erau trimise în sate plutoane de execuţie, care împuşcau oamenii şi distrugeau bunurile acestora.

Faţă de asemenea măsuri represive, faţă de abuzurile şi actele de teroare ale nobilimii, faţă de arestările ordonate de guberniu, populaţia română vedea o singură cale de urmat: înarmarea.

În cea de a treia adunare de la Blaj s-a hotărât ridicarea armată a poporului român. Adunarea aprobă un memoriu adresat Parlamentului din Viena în care se înfăţişa situaţia din Transilvania. Ia fiinţă un comitet naţional restrâns, cu rol de organ executiv al revoluţiei româneşti. Acesta hotărăşte organizarea armată a românilor în 15 legiuni, comandate fiecare de un prefect şi un viceprefect. Cetele revoluţionare erau comandate de tribuni, vicetribuni şi centurioni. După cum observăm revoluţionarii ardeleni erau organizaţi în legiuni, ceea ce aminteşte de legiunile romane din Dacia. Au ales să facă acest lucru deoarece Dacia reprezenta idealul de unitate pe care ei îl urmăreau. Sunt numiţi prefecţi: Avram Iancu, Axente Sever, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, Petru Dobra, Constantin Roman şi alţii.[1]

Dintre conducătorii revoluţiei de la 1848-1849 doi au fost din zona Zărandului: Avram Iancu şi Ioan Buteanu. Iancu era originar din Vidra de Sus iar Buteanu era din părţile Chioarului. Aceştia au început colaborarea în aprilie 1848 cu prilejul întrunirilor de la Câmpeni şi Abrud pentru elaborarea şi înaintarea unui memoriu care să conţină revendicările românilor.

DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 ÎN ZĂRAND

Zărandul a fost organizat ca prefectură aparte sub conducerea lui Ioan Buteanu în postură de prefect al Legiunii a treia. Avram Iancu a primit din partea comitetului naţional comanda Legiunii a XIII-a „Auraria Gemina” şi sarcina apărării Munţilor Apuseni. Aici revolta a început la Zlatna, apoi la 21 octombrie revoluţionarii conduşi de prefectul Buteanu au demarat acţiunea de dezarmare a gărzilor adverse la Baia de Arieş, Roşia, Câmpeni şi Abrud.

În Zărand revolta s-a dezlănţuit în dimineaţa zilei de 28 octombrie, când, între Brad şi satul Mesteacăn locuitorii au pornit asupra proprietarilor de pământ. Drept urmare, în 8 noiembrie, o expediţie de reprimare a revoltei alcătuită din aproape 600 de soldaţi maghiari, înarmaţi cu tunuri, sub comanda maiorului Gal se îndreaptă spre Brad pe valea Crişului Alb. Armata incendiază satele Hălmăgel şi Pleşcuţa. În lupta de la Târnăviţa vor cădea aproximativ 1200 de români. După cucerirea localităţilor Baia de Criş şi Brad oastea maiorului Gal se va retrage spre Arad la 9 noiembrie presărând calea întoarsă cu spânzurători.

Ajutoarele trimise pentru salvarea Zărandului ajunseră aici cu o zi mai târziu. În 10 noiembrie Buteanu se afla la Mihăileni, iar în 13 noiembrie la Brad. Eliberă Baia de Criş şi satele până către Hălmagiu. Atrocităţile duşmanului, dar mai ales mulţimea spânzurătorilor, îi umplu pe moţi de furie.

La scurt timp armatele ungureşti conduse de generalul Bem au invadat Ardealul împresurând Munţii Apuseni în care se retrăseseră 5 din cele 13 legiuni române. Oştile maghiare se angajează în defileuri spre munţii fortificaţi de moţi. În plină iarnă pe când lupta grosului armatei lui Bem cu generalul austriac Puchner era în toi, prin 19 ianuarie 1849, dinspre Arad porneşte spre Hălmagiu o trupă militară sub comanda maiorului Beke, căruia i se alătură un corp de peste 3 500 de secui cu 6 tunuri. Concomitent, o altă expediţie de învăluire fusese plănuită dinspre valea Mureşului spre Zlatna. Armata nemeşilor unguri pornită pe valea Crişului Alb ocupă Hălmagiu – cu toate că pentru apărarea oraşului românii luptaseră eroic. În 20 ianuarie ajung apoi în Baia de Criş, iar peste trei zile la Brad, de unde organizează expediţii de pradă asupra satelor din împrejurimi. Cetele românilor îi hărţuiesc neîncetat, dar fără a putea angaja o luptă de amploare. Sub impresia celor discutate la Zlatna, în condiţiile terorii pe care duşmanii o dezlănţuiră asupra populaţiei, prefectul Buteanu, revenit în tabăra de la Buceş, după ce chemă în ajutor legiunea lui Iancu, adresă comandantului ungur un apel prin care încercă să-l convingă că prin lupta lor primejduiau Ungariei atât situaţia internă cât şi independenţa naţională. El îi ceru să înceteze teroarea şi să se retragă din munţi. Proprietarilor unguri din ţinut le promitea siguranţă deplină. Mai mult de teama unui atac de amploare din munţi decât sub impresia scrisorii lui Ioan Buteanu, în zilele următoare secuii, apoi în 17 februarie trupa maiorului Beke părăsiră Zărandul, îndreptându-se spre Deva. În curs de o zi Buteanu reuşi să restabilească ordinea în ţinut. Iancu îi trimise în jur de 460 de puşcaşi. Legiunea din Zărand dispunea la această dată de 600 de puşcaşi şi 3 tunuri de lemn de cireş. Restul luptătorilor erau înarmaţi, ca pe vremea lui Horea, cu lănci şi coase.

Liniştea dură de această dată doar trei zile, căci guvernul maghiar se îndreptă asupra Transilvaniei cu noi unităţi. Ungurii tocmai cuceriseră Blajul, iar la Sibiu se desfăşurau lupte mari când spre Zărand porni o noua armată, 2600 de soldaţi cu 5 tunuri sub comanda maiorului Coloman Csutak. În 20 februarie erau în Hălmagiu, iar a doua zi în Baia de Criş şi Brad. Convinşi de superioritatea forţelor duşmane, Buteanu se retrase iarăşi la Buceş. În prima zi a lunii martie şi această armată plecă spre Deva, unde aveau loc lupte grele. Pe urma lor, mai mult cu scopul de-a învălui frontul de pe Mureş, pătrunseră, o săptămână mai târziu, trupe imperiale considerabile, aflate sub comanda maiorului Cernoievici. Buteanu li se alătură cu 600 de oameni, care rămaseră în ţinut, iar după revenirea armatei austriece s-au îndreptat spre Hălmagiu, de unde, fără a cunoaşte forţa duşmanului, la zvonul că ungurii pătrund iarăşi în munţi, de teama unui atac dinspre Mureş şi fără a fi interesaţi de păstrarea munţilor, imperialii se retraseră la Baia de Criş, iar de aici, în 16 martie, spre Deva. Încercară să-l determine pe Buteanu să-i urmeze. Prefectul însă refuză. A doua zi maiorul Csutak cu oastea sa era din nou la Baia de Criş şi Brad. De aici raportă lui Kossuth „marea victorie”, apoi redezlănţui teroarea, transformând extremitatea estică a Zărandului într-un cimitir pustiu, cu sate prădate şi incendiate şi oameni spânzuraţi.

În tot acest răstimp, pe când Iancu se afla şi el strâmtorat în Munţii Abrudului, Buteanu s-a văzut nevoit să stea în apărare, la Buceş, lipsit de orice posibilitate de a forma o oaste mai numeroasă, armamentul ce-l tot aşteptase de la imperiali rămânând o promisiune deşartă. Asemenea celorlalţi prefecţi şi tribuni, a rămas desigur într-o apărare activă, cetele sale hărţuindu-l neîncetat pe duşman.

Pentru a menţine sub control zona Bradului, guvernul maghiar trimise aici, la sfârşitul lunii martie, un detaşament pus sub comanda maiorului Emeric Hatvani. În 31 martie el incendie satul Ribiţa, iar în zilele următoare altele. În a doua zi a lunii aprilie maiorul Csutak atacă localitatea Luncoiul , pe urmă satele Zdrapţi şi Mihăileni şi încercă, pentru prima dată, dar fără rezultat, să împresoare tabăra lui Buteanu în defileul de la Buceş. Cetele moţilor rezistară eroic şi după o luptă de o oră îi respinse, dar fără a-i putea urmări din lipsa prafului de puşcă şi datorită numărului mic de luptători. În zilele următoare Csutak prădă oraşul Băiţa.

Veştile ce sosiră între timp în munţi îi îmbărbătară din nou pe români. Prefectul Buteanu era înştiinţat despre intenţia imperialilor de-a intra din nou în Transilvania, lui promiţându-i-se un ajutor de circa 2000 de soldaţi, alimente, arme şi muniţie. Ştirea, ce avea să se dovedească doar un zvon, de asemenea presupunerea că ungurii vor fi atacaţi dinspre Mureş îl determinară pe Buteanu să încerce, printr-o supremă sforţare, cu sprijinul unor cete din legiunea lui Iancu, un atac spre Brad. Ofensiva o începu în trei coloane; cele din flanc au fost puse sub comanda tribunilor Clemente Aiudeanu şi Constantin Racoviţă – Viţianu (originar din Muntenia), iar centru a stat sub ascultarea prefectului. Ele au pornit concomitent, în 9 aprilie, dar o ştire că duşmanul tocmai pornise prin munţi să le cadă în spate l-a determinat pe Buteanu să ordone întoarcerea la Buceş. Cum, între timp, cetele tribunului Viţianu înaintaseră mult, ajungând aproape de Brad, n-au mai putut fi rechemate aşa că atacară singure Bradul, intrară în oraş, luptară toată ziua, iar când se văzură împresurate şi fără sprijin, Viţianu ordonă retragerea.

Deznădejdea cuprinse din nou sufletele moţilor. Se aflau singuri, împresuraţi din toate părţile, închişi în munţii lor. Încrederea în imperiali se destrăma treptat. Cu excepţia Apusenilor, Ardealul era ocupat de unguri, Comitetul naţional desfiinţat, conducătorii lui pribegi. Iancu, ceilalţi prefecţi din munţi văd, clar, că trebuie să lupte singuri. Pe de altă parte, primăvara topea nămeţii, deschizând căile de acces spre plaiuri.

În ziua de 6 mai, prin trădarea lui Ioan Dragoş, deputat român originar din Bihor, trimis ca „sol de pace” de Kossuth către revoluţionarii ardeleni, o armată condusă de maiorul ungur Hatvani reuşi să-i i-a prin surprindere pe moţi şi să se apropie pe neaşteptate de Abrud. Încercui în grabă oraşul, reţinând pe aproape toţi fruntaşii români. Printre ei prefecţii Buteanu, Moldovan, Dobra, Boteanu (din Cluj), viceprefectul Nicolae Mureşan, tribunii Boieriu, Andreica, Begnescu, Alexandru Arpadi, Simion Moga, Molnar şi emisarii munteni Adrian şi Racoviţă. A doua zi, când pe dealurile dimprejurul Abrudului îşi făcură apariţia cetele lui Iancu, Hatvani încălcă cuvântul lui Kossuth şi ordonă arestarea lui Buteanu şi Dobra. Curând începu lupta. Moţii atacară năprasnic determinând, după o rezistenţă scurtă, armata lui Hatvani să părăsească în dezordine Adrudul. Scăpată din defileul de la Buceş-Vulcan, trupa se retrase la Brad. În toiul luptei Buteanu încercă de mai multe ori să evadeze dar fără succes. Zadarnice au rămas strădaniile cetelor trimise de Iancu, sub conducerea tribunului Gomboş, de a-l elibera. Legat de un tun, înconjurat de soldaţi, Buteanu ajunse la Brad în 10 mai, spre seară. Fu predat comisarului guvernului şi pus sub pază militară. Cu forţe proaspete, în 15 mai Hatvani porni a doua oară asupra Abrudului, de unde de astă dată abia scăpă cu viaţă, ajungând la Brad în noaptea de 19 mai însoţit de resturi ale unei oşti zdrobite. Urmăriţi îndeaproape de cetele lui Iancu, ungurii părăsiră în dezordine Bradul a doua zi dimineaţa, retrăgându-se spre Hălmagiu, iar de aici mai departe pe valea Crişului spre Sebiş şi Arad. În dimineaţa zilei de 23 mai 1849 se aflau la Iosaş, lângă Gurahonţ. Aici Hatvani ordonă ca prefectul Buteanu să fie spânzurat de craca unei sălcii. Un ţăran din sat, Ioan Coste, fu pus să taie apoi funia şi să-l îngroape lângă drum pe malul drept al Crişului. Alături mai spânzurară pe preotul din Iosaş şi pe primarii din Iosaş şi Iosăşel. Astfel sfârşi conducătorul românilor din Zărand, unul din cei mai de seamă fruntaşi ai revoluţiei române din Transilvania.

Luptele au continuat în munţi şi după moartea lui Buteanu, sarcina apărării Zărandului preluând-o Iancu ajutat de viceprefectul Simion Groza şi tribunii săi.

La începutul lunii iunie guvernul maghiar trimise asupra Apusenilor o adevărată expediţie de exterminare, cu însărcinarea de-a distruge taberele româneşti şi de-a institui blocada munţilor. Spre deosebire de cele patru expediţii anterioare, trupa locotenent-colonelului Farkas Kemeny, numărând în jur de 4000 de soldaţi cu tunuri şi aruncătoare de proiectile incendiare, pătrunse în Zărand dinspre Deva. În 3 iunie ajunse la Brad, iar de aici porni spre Abrud. La Buceş, viceprefectul Groza nu putu rezista decât puţin timp. După trecerea armatei, el reocupă defileul, înfrânse mai multe companii de honvezi, capturând în decurs de o săptămână peste 40 de care cu provizii. În zilele următoare luptele s-au purtat adânc în munţi, culminând în ziua de 15 iulie la Abrud, unde românii repurtară o mare victorie. Două săptămâni mai târziu a avut loc lupta de la Fântânele, ultima în şirul bătăliilor date în cursul Revoluţiei şi care s-a sfârşit cu victoria oastei populare din munţi.

În săptămânile următoare au fost iniţiate noi tratative, dar fără vreun succes, deoarece fruntaşii revoluţiei maghiare, Kossuth însuşi, nu puteau concepe existenţa şi afirmarea românilor ca naţiune politică. Când, la sfârşitul lunii iulie 1849, strâmtoraţi de cursul evenimentelor, se arătară în sfârşit de acord şi îl rugară pe Bălcescu să mijlocească înţelegerea, a fost prea târziu.

[1] Aniversarea a 50 de ani de la Revoluţia de la 1848 din Transilvania în „Tribuna poporului” de la Arad.

BIBLIOGRAFIE:

Florian Dudaş, Zărandul - chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981

RĂSCOALA LUI HOREA ŞI ŢARA ZĂRANDULUI

2008-07-09T03:17:00.000-07:00

Răscoala de la 1784 a lui Horea este prima zguduire puternică a orânduirii feudale din cuprinsul ţării noastre. Ea deschide procesul revoluţionar, de răsturnare a raporturilor feudale. Dar mai e în acelaşi timp şi prima afirmare violentă a conştiinţei de sine a poporului român din Transilvania.

Plasată în cadrul larg al istoriei generale, răscoala se produce într-un răstimp de mari eforturi de regenerare a vechiului regim, dar şi de mari răsturnări revoluţionare. Ne găsim în timpul despotismelor luminate, după revoluţia americană şi în preajma revoluţiei franceze, unele reformând, celelalte răsturnând vechea orânduire.

În Zărand primele semne de răscoală le avem pe 28 octombrie 1784 când în târgul săptămânal din Brad, o mare mulţime de oameni adunaţi din satele învecinate îi cer lui Crişan să-i conducă spre Alba Iulia pentru a primi arme. Crişan acceptă conducerea şi-i îndeamnă să-şi trimită mai întâi delegaţii, la 31 octombrie, în biserica din Mesteacăn. Aici el le vorbeşte moţilor despre poruncile aduse în privinţa militarizării şi hotărârea că dacă vor fi împiedicaţi, atunci să se înarmeze şi să pornească pustiirea întregii nobilimi pentru a-şi face singuri dreptate. De fapt ţăranii erau nemulţumiţi pentru că, de la Viena, li se promisese eliberarea din iobăgie celor care se vor înscrie în armată. Însă nobilimea locală le refuzase acest drept deoarece în felul acesta nu mai era cine să lucreze pământul. În biserica de lemn din satul Mesteacăn, de lângă Baia de Criş, iobagii adunaţi jurară cu toţii pe crucea primită de la Horea de la împărat să se îndrepte către Alba Iulia spre împlinirea noii porunci a conscripţiei militare, pentru a primi arme şi a fi scutiţi de sarcinile iobăgiei. Alături de Crişan, la Mesteacăn, au fost şi căpitanii săi George Marcu şi Adam George din Crişcior. Alţi căpitani pe care i-a avut Crişan în timpul desfăşurării răscoalei au fost: Toma Berna din satul Vaca, Ioan Faur din Tomnatic şi Micula Bibarţ din Blăjeni. Spre sfârşitul adunării hotărâră să se reîntâlnească, pregătiţi de drum, a doua zi, în satul Curechiu.

Aflând de declanşarea răscoalei, vicecomitele Zărandului, Ştefan Hollaky, aflat la curtea nobiliară de la Hălmăgel trimite câţiva soldaţi însoţiţi de călăuza Petru Cara din Crişcior, cu scopul să-i liniştească pe ţăranii adunaţi şi să prindă pe căpeteniile lor.

În seara zilei de 1 noiembrie moţii s-au strâns în satul Curechiu. Erau aşa de mulţi încât nu mai încăpeau în sat. Garda slujbaşilor comitatenşi ajunse aici noaptea, iar Crişan fu salvat în ultimul moment. Cei doi subalterni ai vicecomitelui şi gornicul care-l trădase pe Crişan pieriră de mâna ţăranilor.

În dimineaţa zilei de 2 noiembrie Crişan prezidă la Curechiu a doua adunare populară din Zărand, înfăţişând din nou, mulţimii porunca imperială pe care o mai arătase la Mesteacăn şi pe care susţinea că o primise de la Horea, repetând îndemnul plecării spre Alba Iulia. Apoi plecă cu cetele ţărăneşti spre curţile nobilimii. Neavând vreun program precis stabilit, mişcarea a izbucnit spontan, ca orice răscoală ţărănească. Ceata lui Crişan se îndreptă apoi spre Crişcior. Nobilimea de aici, luată pe neaşteptate, unii reuşiră să fugă să se ascundă. Mulţi căzură însă victime furiei dezlănţuite. Familia Kristyori, cea mai lovită, lăsă în urmă mai multe văduve şi orfani. Andrei Kristyori fu ucis şi el şi soţia lui, cu două fiice. Fură ucişi Adam, Toma, Samuel, Ioan, Gabriel Kristyori, văduva lui Mihail Kristyori cu un fiu şi o fiică. Fu ucis apoi judele nobililor Mihail Pakot, de asemenea soţia preotului reformat Andrei Jancso cu două fiice. Numărul victimelor se ridică la 17. pe fiica lui Mihail Pakot, Apolonia, o botezară mai întâi în credinţa ortodoxă şi apoi preotul Constantin, numit Popa Costan o cunună cu Ion Sârbu, fecior iobag din Crişcior. 60 de nobili din Crişcior s-au adăpostit la Deva, din calea răsculaţilor.

Prada, care ţinu şi în zilele următoare însoţi omorurile. La mai mulţi le prădară, le nimiciră totul, lăsându-le urmaşii în mizerie completă. Fu prădat de toate şi preotul reformat, precum şi biserica. Clopotul bisericii reformate îl mutară la biserica românească.

Trei dintre căpitanii lui Crişan au fost din Crişcior: George Marcu (în altă parte i se spune Gheorghe Marcu sau Giurgiu Marcu), Adam George şi Constantin Turciu (Popa Costan). Acesta din urmă avea 38 de ani şi era unul dintre puţinii răsculaţi ştiutori de carte. Obişnuia să elibereze „paşapoarte” româneşti. Lui i se datorează, într-o bună măsură, instigarea satelor de la izvoarele Crişului, spunându-le ţăranilor că are chiar poruncă de la împărat să ducă-n pierzanie toată nobilimea locului şi să scuture jugul iobăgiei, fapt pentru care l-au urmat cu încredere, numindu-l onorific „vicar al românilor ortodocşi din Transilvania”. Un martor nobil avea să-l acuze că la Ribiţa l-a văzut cu furcă de fier în spate, apoi strigând din turnul bisericii, mulţimii: „Daţi că acum este lumea voastră”. A fost unul din cei şapte semnatari ai declaraţiei întocmite cu prilejul armistiţiului de la Brad, şi care, pe urmă, dându-şi seama că răsculaţii au fost minţiţi, a încercat să ridice din nou poporul. A fost prins înaintea lui Crişan şi închis la Alba Iulia. Cu prilejul anchetei, în 3/14 decembrie, la Crişcior, a declarat că ţăranii s-au răsculat din cauza apăsării nobililor. Judecat, în februarie a fost condamnat la moarte prin tăierea capului, pus pe urmă în ţeapă, iar trunchiul i-a fost zdrobit cu roata.

De la Crişcior cetele se îndreaptă asupra curţilor nobiliare de la Brad, trimiţând totodată de-a lungul Crişului Alb, în jos, emisari prin sate pentru a convoca adunări populare şi a-i îndemna pe locuitori la răscoală. Pe urmele lor coboară valea Crişului cetele lui Crişan. Din Brad unii ţărani plecară spre Ribiţa. Aici, în 3 noiembrie, dis-de-dimineaţă, începură numaidecât măcelul şi prada. Îi îndărji şi mai mult rezistenţa pe care o întâmpinară.Mai mulţi se refugiară în casa perceptorului regesc Iosif Ribiczei, unde rezistară până la amiazi, trăgând pe ferestre şi ucigând 9 ţărani. În cele din urmă ţăranii reuşiră să dea foc casei şi omorâră pe toţi cei ce ieşeau. Iosif Ribiczei (cu soţia şi cu doi copiii spun unele relatări ) ajutat de un iobag credincios reuşi să sară pe fereastră, să fugă şi să se ascundă în pădure. În 3 şi 4 octombrie ţăranii omorâră pe Gabriel Ribitzei, Ştefan Ribitzei cu soţia şi sora acesteia, fostul notar Iosif Madotsai, Sigismund Balog cu soţia, Martin Nyag, Iosif Bialis cu soţia şi alţii. Mai mulţi căzură din familia Nemes, nu mai puţin de 18: cei doi Ladislau Nemes senior şi junior, Emeric Nemes cu sotia, Aron Nemes cu sotia, doi fii şi o fiică, Paul Nemes cu sotia, fiul său şi soţia şi o fiică, Beniamin Nemes cu soţia şi o fiică, soţia lui Francisc Nemes. Mai fură ucişi cantorul reformat Francisc Asztalos), servitorul lui Gabriel Ribitzei. Rămaseră în urma lor 9 văduve şi 17 orfani. A fost devastată şi biserica reformată: distruse strane, uşi ferestre, ustensile de cult.

În ziua următoare ard curţile şi se împart bunurile domeniului contelui Francisc Gyulai din Lunca şi Trestia şi ale lui Iosif Bethlen din Baia de Criş. În 4 noiembrie răsculaţii pătrund în părţile de mijloc ale Zărandului, unde pradă şi distrug curţile nobiliare din localităţile Ociu, Luncoiul de Jos, Hălmăgel şi Ţărmure. La Ociu cetele locale, conduse de către căpitanul Ilie Dăncuţ, distrug curtea vicecomitelui Ştefan Hollaky. În 5 noiembrie o soartă identică avură curţile din Hălmagiu, Sălişte, Aciua, Aciuţa, Tomeşti şi Pleşcuţa. De la Vârfuri către Arad răscoala îşi pierde din intensitate deoarece numărul nobililor era mai mic. Răscoala se extinde şi în judeţul Bihor. Cete de răsculaţi s-au îndreptat spre Valea Mureşului unde atacă Şoimoşul, apoi prin Radna doreau să atace Aradul. Vicecomitele Zărandului Ştefan Hollaky cere autorităţilor de la Buda şi Viena să trimită armata pentru reprimarea răscoalei. Cum acest lucru întârzie răscoala se extinde până în părţile de mijloc a Transilvaniei.

Guvernul de la Sibiu încearcă să încheie armistiţiu cu răsculaţii. La 16 noiembrie sosi la Brad doctorul Ioan Molnar Piuariu. În Valea Brad îl întâlneşte pe Crişan şi îl întreabă:

- Pentru ce v-aţi răsculat?

Crişan răspunse:

- Pentru că împăratul a promis să ne facă militari, să ne dea arme, iară domnii n-au vrut. Pentru că nu mai vrem să fim iobagi, ... pentru greul vieţii şi toate opăcirile ce le-am îndurat, fără ca să merităm asta ... Pentru dările multe şi tot necazul ... Ţăranii mai cereau înlocuirea dregătorilor nobili locali prin dregători germani imperiali, desfiinţarea în ţinut a sistemului arenzilor particulare şi eliberarea iobagilor luaţi în captivitate în timpul răscoalei. Armistiţiul se încheie la 17 noiembrie la Brad în prezenţa unei mari mulţimi de ţărani şi a unui reprezentant din fiecare sat din ţinutul Crişului.

Drept urmare Crişan dizolvă oastea ţărănească din Zărand ordonând întoarcerea ţăranilor la casele lor, unde să aştepte însă pregătiţi oricând pentru începerea luptei. În scurt timp însă fruntaşii răscoalei şi-au dat seama că li s-au făcut promisiuni fără acoperire drept pentru care au încercat să ridice din nou poporul.

Dintr-un ultimatum al ţăranilor, compus de Giurgiu Marcu şi Ion Abrudean din Crişcior şi Petru Abrudean din Ruda, trimis comitelui suprem şi Tablei comitatului Huneadoara, aflăm câteva condiţii pe care Horea şi ţăranii răsculaţi le puneau nobililor:

· Nobilul comitat şi toţi posesorii lui să jure pe cruce, cu toate odraslele lor.

· Nobilime să nu mai fie, ci care unde poate primi o slujbă crăiască, din aceea să trăiască.

· Nobilii posesori să părăsească pentru totdeauna moşiile nobiliare.

· Şi ei să plătească dare ca şi poporul de rând.

· Pământurile nobiliare să se împartă între poporul de rând potrivit poruncii împăratului, ce va urma.

· Dacă comitele şi Tabla comitatului împreună cu nobilii posesori se învoiesc la acestea, le făgăduiesc pace, iar în semnul ei cer să se ridice atât pe cetate, cât şi pe la capetele oraşului şi pe alte locuri, pe prăjini cât mai lungi, steaguri albe.

Între timp autorităţile de la Viena află despre declanşarea răscoalei şi ordonă armatei reprimarea ei. Din 21 noiembrie în Transilvania este instituită legea marţială. Autorităţile au drept de judecată sumară şi execuţie pe loc.

Cele dintâi acţiuni ale armatei în Zărand încep la 27 noiembrie sub comanda maiorului Stoianovics, care în fruntea a 300 de soldaţi se îndreaptă spre Hălmagiu cu gândul să pacifice şi să elibereze împrejurimile Bradului. Înştiinţat de pătrunderea în cursul nopţii de 27 spre 28 noiembrie a acestui corp expediţionar în Brad, Crişan se îndreptă, în fruntea cetelor răscultate, din nou asupra Zărandului, reuşind să-l înfrângă pe Stoianovics lângă oraş, silindu-l pe urmă să se retragă spre Hălmagiu, unde acesta scăpă doar după ce-i înşelă pe ţărani printr-un fals acord.

După incendiarea cârciumii din Şiria, pe valea Crişului Alb pătrund forţe militare noi.

În paralel însă comisarul Iancovics ordonă trimiterea prin satele răsculate din valea Crişului Alb a unei comisii de pacificare alcătuită dintr-un magistrat comitatens cunoscător al limbii române, un ofiţer şi un protopop, care să recheme pe cei refugiaţi prin păduri şi să înfăptuiască restabilirea ordinii publice. Episcopul Petru Petrovici plecă acum în persoană în districul Hălmagiului „pentru a lumina poporul despre rătăcirea în care se află”. Dintr-o notă informativă ce o trimite la întoarcere la Carloviţ, lui Moise Putnic, aflăm că la începutul lunii decembrie majoritatea ţăranilor din ţinut se aflau ascunşi prin păduri, cu femei şi copii, de unde în condiţiile impunerii asistenţei militare imperiale şi a vremii neprielnice s-au întors la casele lor. În părţile Hălmagiului, Petru Petrovici a stat câteva zile, îndreptându-se apoi prin Baia de Criş, Ribiţa, Ţebea şi Brad, spre Deva. În zilele următoare şi episcopul român din Sibiu, Ghedeon Nichitici, însoţit de această dată de armată înzestrată cu tunuri, venind dinspre Deva, îşi reîncepu apostolatul pacificator prin satele extremităţii estice a Zărandului. Cu concursul locotenent-colonelului Kray reuşi, prin promisiuni şi declaraţii demagogice, să aducă la ascultare şi supunere majoritatea localităţilor. În satul Mihăileni însă acţiunea lor a dat greş, întâmpinând rezistenţa armată a peste 600 de ţărani care în urma unei lupte eroice au fost înfrânţi. Începând din acea zi de 7 decembrie 1784, cu concursul forţelor militare, vechea administraţie nobiliară şi imperială a intrat în drepturi.

În scurt timp răscoala a fost înfrântă. Represiunea însă a continuat, nobilii dezlănţuindu-se cu o cruzime nemaicunoscută asupra locuitorilor, satelor, îndeosebi asupra participanţilor la răscoală, instigatorilor sau chiar asupra celor bănuiţi, cu acest prilej fiind deportate din Zărand în Banat mai multe sute de familii româneşti, cu precădere din localităţile Baia de Criş, Lunca, Mesteacăn, Luncoiu de Jos, Mihăileni, Ribiţa, Ruda, Zdrapţi, Vaca şi Valea Mare. Fiind iarnă şi neputându-se adăposti prin păduri, vinovaţi, nevinovaţi, iobagii căzură cu sutele de mii în mâinile călăilor nobilimii şi, ţinuţi în lanţuri, muriră în temniţe de foame şi de sete sau fură condamnaţi la moarte şi executaţi în mod barbar. Pentru majoritatea ţăranilor rămaşi captivi în iarna şi primăvara anului 1785, sentinţele pronunţate, de această dată sub arbitrajul Curţii din Viena, deşi mai ponderate, au avut acelaşi scop opresor. „Grija” pe care Iosif al II-lea o manifesta pentru iobăgime emana însă din interese economice, fiscale şi politice. Răscoala, deşi nedorită, favoriză condiţii pentru supunerea nobilimii, Curtea din Viena reuşind, într-o bună măsură, s-o constrângă la fidelitate în schimbul înlăturării tumultoasei ameninţări. Împăratul adoptă o atitudine iluministă, recunoscând că ţăranii români din Transilvania aveau motive întemeiate să se răscoale, dar, în virtutea inconsecvenţei spiritului său reformist, califica răzvrătirea ca un act nepermis si culpabil. Considerând că severitatea supune poporul, dar nu-l convinge, Iosif al II-lea se arătă uman. Curtea imperială ordonă atenuarea severităţii pedepselor decretate în primele zile de răscoală şi promise tuturor celor care se liniştesc amnistie. Deoarece reformismul său nu urmărea desfiinţarea feudalităţii, ci doar ameliorarea relaţiilor feudale, conducătorii mişcării populare sunt consideraţi „blestemaţi” şi „nelegiuiţi”, fiind judecaţi, condamnaţi şi executaţi la 28 februarie 1785 la Alba Iulia prin înfrângerea pe roată.

BIBLIOGRAFIE

1) D. Prodan, Răscoala lui Horea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979

2) Florian Dudaş, Zărandul - chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti, 1981

BISERICA

2008-07-07T12:34:00.000-07:00

Prezentare generală a Bisericii

Prezentare generală a picturii

Pictura Bisericii

de SILVIU DRAGOMIR, articol publicat în "Vechile biserici din Zarand şi ctitorii lor în secolele XIV şi XV". Extras din Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Transilvania pe anul 1929. Cluj, Tipografia Cartea Românească, 1930

(Paginile 22, 23, 24, 25, 26)

(Paginile 27, 28, 29, 30, 31)

(Paginile 32, 33, 34, 35, 36)

BIBLIOGRAFIE

Florian Dudas, Zărandul - chipuri si fapte din trecut
Vasile Florea, Istoria artei romanesti Vasile Dragut, Arta romaneasca

BISERICA DIN RIBIŢA PE NET